Din prea multă mîndrie

Aș folosi frunze, le-aș rupe din vîr­ful copacilor și le-aș pune la us­cat pe cel mai înalt acoperiș. Le-aș duce într-o cameră obscură și pe ele mi-aș de­­sena toate trăsăturile, din mo­­men­te diferite, cît să nu uit cine, ce și cum sînt. Și le-aș face cum aș vrea eu: ochii mi-ar fi albaștri – cum mi-am dorit dintotdeauna – fruntea mai mi­că, iar zîmbetul sincer.

Pe fundal voi avea micul dormi­tor de acasă, în față se va vedea o­cea­nul limpede, iar în mîinile mele – pe care de data asta nu le voi mai as­cunde la spate – voi avea o cutie de pantofi plină cu vechile foto­gra­fii.

Sînt mii, sute de mii de frunze, dar eu le-aș alege pe cele mai frumoase, din cei mai bătrîni copaci, ca să fiu sigur că vor rezista. Mi-ar plă­cea să fie numai arțari, însă am să mă mulțumesc și cu stejari, pentru că sînt mai la îndemînă. Uneori, cînd am să mă enervez, am să le mai dau foc unora, pentru că-mi pla­ce foar­te mult mirosul acelui fum. M-aș îmbăta cu el, crezînd că am să în­­ti­ne­resc mereu. Pentru oa­me­nii dragi, am să pun cîte una într-o carte, la mijloc, și cînd vor fi per­fect netede, am să le-o dăruiesc. Nu am să le spun asta, am să-i las pe ei s-o des­copere, atunci cînd vor citi cartea. Acelea vor fi cele mai fru­moase, la care am lucrat cel mai mult.

Însă, în final, îmi dau seama că ele s-ar rupe. Frunzele sînt prea sub­țiri și n-ar rezista să țină scrijeliturile mîinilor mele și nici caracte­ru­lui schimbător și prostesc. Poate le-aș fi putut înlocui cu oglinzile. Nu m-ar fi deranjat mărimea sau greutatea lor, le-aș fi luat pe ele, însă, chiar și în cel mai dens întuneric ar fi trebuit să-mi dau arama de pe față.

George GURESCU