Ochii copacului despuiat

Îi ador ridurile și felul în care își frîn­ge mîinile fragile. „Să nu uiți, te rog, să îmi mai trimiți cîte un mesaj de pe Internet, știi tu cum se face”. Se trezește mereu în cîntat de cocoș și atunci are privirea limpede și fruntea descrețită. Face pașii mici pînă în ca­mera mea și mă privește îndelung, cu picioarele adunate sub plapumă.

Ști­­e că sînt o somnoroasă și nu se în­du­ră să-mi fure urma de vis de pe ge­ne. Cîteodată se lasă ușor pe spate și se ghemuiește lîngă mine. Atunci mă tre­zesc și ne îngropăm amîndouă pri­vi­rile în frunzele lungărețe ale salci­ei din geam. Căutăm mîțișori, dar gă­sim, în schimb, niște brațe subțiri și mlă­dioase. „Să mă mai suni, că ră­mîn singură cuc. Plecați și voi și ni­meni nu mai pășește pragul acesta.” Știe că mă voi întoarce abia cînd drumu­rile își îmbracă haina albă, dar nici una dintre noi nu rostește acest lu­c­ru.

Dintr-o dată, sare în picioare și în­cepe să caute febril prin cameră, îmi găsește geanta și îmi aranjează din nou hainele. „Lasă-le, sînt așezate de a­seară”. Dar e îndărătnică și foarte dră­gălașă în stăruința ei. Și-a îndoit ge­nun­chii și stă încovrigată deasupra cutiei burdușite.

Printre lucrurile mele, găsește și un aparat de fotografiat. Apasă distrat pe  butoane și boabele de cafea din ochi se măresc brusc. Între mîi­ni­le ei trec imagini cu mine, cu prie­te­nii mei, cu Iașul răpit de toamnă. „Eu nu sînt pe aici. Niciodată nu îmi faceți poze și mie” și se bosumflă ca un copil. Îi iau jucăria și îi prind zîm­be­tul trist.

Pînă de Crăciun, salcia fă­ră mîțișori își va dezgoli trupul, co­co­șii vor răguși, iar fulgii vor picta cu rochițele lor fereastra. Ridurile ei în­să vor rămîne la fel de fine, în a­pa­ra­tul de fotografiat, pe laptop, în te­le­fon, și nu vor dispărea niciodată, a­șa precum probabil și-ar dori, în vreun program de editat fotografii.

Lina VDOVÎI