Din misiunile unui jandarm sensibil

În anii ’90 și-a pierdut un coleg și spune că nu a putut dormi cu nop­ți­le, avea coșmaruri. Gicu Blănaru este jan­darmul care cîntă frumos la chi­tară și care merge în fiecare an la colindat prin oraș. Acum, la 41 de ani, simte că îl năpădesc bătrînețile și vrea să vadă de cîte ori a fost el erou. Mineriada însă i-a rămas agățată de s­u­­flet ca un scai uscat de lîna berbecului. A fost cea mai importantă misiune la care a participat și pe care nu o poate șterge, nici din rapoarte, nici din pal­me. I-a fost scris în linia vieții să-și va­dă prietenul mort, ucis în dreapta lui.

A fost chemat la București să a­pe­re Ministerul de Interne împreună cu o echipă pe care o conducea în calita­te de comandant de pluton. „În pe­ri­oa­da aceea, 1 – 16 iunie, Lazăr Nicolae a murit în fața noastră. El este eroul, a fost făcut subofițer post mortem. E­ram cîte trei la fiecare geam, că erau mari geamurile la Interne. Primul stă­tea cu scutul în față, al doilea era pe un scaun și-l proteja pe cel de jos iar al treilea era urcat pe o scară și-l proteja pe cel din mijloc”, povestește jandarmul. Un cocktail Molotov a intrat însă prin deschizătura scuturilor și l-a ucis pe unul dintre ei.

Atunci a văzut cît de ușor se poa­te muri și s-a speriat. „Cocktail-ul Mo­lo­tov este o parte benzină, o parte ulei de motor. În gura sticlei bagi o cîrpă aprinsă iar cînd o arunci și se sparge ia foc”. Cîțiva centimetri și putea mu­ri chiar el. Gicu știe că nu poate în­vi­a morții, a fost o misiune sinucigașă. Mi­neriada de atunci.

La răscoală, înainte

Zeci de jandarmi au fost trimiși din Bucovina spre capitală pentru a „proteja” puterea. Au privit cum mi­ne­rii băteau în plină stradă civilii a­flați în trecere și nu au putut face ma­re lucru. Pentru el istoria are gustul unui vin răsuflat, plin de drojdie. Se enervează cînd la școală se spun po­vești și nu ce a fost de fapt. După ce vor muri și martorii Mineriadei poate cei care au schilodit vor fi eroi. Și-a propus însă ca fiilor lui și nepoților să le povestească, cît va mai avea timp, ce vremuri au fost și ce ușor se scrie is­to­ria.

„Voi habar nu aveți de Mine­ri­a­dă, voi știți doar că e ceva cu minerii de pe Valea Jiului, și atît”. Doar el păs­trea­ză undeva în minte filmul groa­zei derulat la nesfîrșit . O femeie în­săr­cinată, bătută pînă la leșin și pe Lazăr mort, plin de sînge. Apoi Gicu vrea să uite tot și scoate chitara. Repetă o co­lindă pentru Crăciun, vrea să mear­gă pe la toți superiorii să-i încînte la „coar­da sensibilă”. Duce degetul la gură, își mai amintește ceva, de niște „răscoale”. A trebuit să se lupte cu un sat întreg prin 1996, cînd s-a dus cu o echipă de jandarmi la Mirăuți.

Poliția nu făcea față, trebuia să aresteze un localnic și nu erau lăsați. „Acolo erau numai țigani și cînd am ajuns au sărit toți pe noi, să-l apere pe infractor. A fost o răscoală între for­țe­le de ordine și localnici, s-a lăsat cu bătăi și arestări”, își amintește sublocotenentul. Își scutură capul ca de ză­padă. Nu-i mai trebuie și speră ca bă­trî­nețile să și le ducă în misiuni mai lejere, departe de cuțit și gloanțe. Cea de-a doua „răscoală” a fost la Săpîn­ța, locul cu cimitir vesel și poezie în loc de rugăciune, unde, din cauza prima­ru­lui, satul s-a împărțit în două. Ju­mă­­tate îl voiau, jumătate nu. Oamenii și-au delimitat comuna în două cu bo­lovani apoi au început să se bată în­tre ei. „A fost nevoie de Brigada de Lup­tă Antitero de la București ca să apla­năm conflictul”.

Zîmbește, fericit că a scăpat fără să-i spargă nimeni capul și mai ciu­peș­te din chitară. Așa, de tristețe. E greu să fii jandarm ca Gicu, mai ales de cînd cu inudațiile astea. Din ca­u­za lor nu i-a tihnit vara și nici concediu ca lumea nu a avut. Se roagă să facă Guvernul diguri și poate la anul plea­­că și el în afară. Pînă atunci însă stă cu mîna pe lopată.

Paula SCÎNTEIANU