Pactul kilometrilor

Prima dată am auzit de ea cînd e­ram la o oră de fizică. Învățătorul, un bă­trînel gîrbovit, dar cu un orgoliu pî­nă la cer, mîzgîlea ceva de ne­în­țe­les pe tablă. Dar o făcea cu atîta pasiu­ne, încît ne minunam cu toții, mai ar­ticulam cîte o vocală neinteligibilă,mi­mam interesul și ne ieșea atît de bi­ne, încît, la final, încuia ușa clasei și ne urmărea pe toți din spate satis­fă­cut, cu chipul scăldat în speranțe.

Mă rog, în timpul lucrărilor, cînd ne ve­dea fețele schimonosite de nerozie, îi fugea bucuria ca tăunul cu pa­iul, dar as­ta e o altă poveste.

La vîrsta la care încă zburdam prin curte după fulgul de păpădie, a­so­ciam termenul cu șotronul pe care îl desenam cu o cretă albă pe asfalt. Ce zarvă se mai isca de la pătrățelele a­lea care, dacă le făceam mai mari, ni se păreau „îndepărtate” și tre­buia să ne zvîrlim picioarele cît e zi­ua de lun­ă ca să ajungem la final. Ce mi-o mai luam atunci în freză de la „mai-marii” terenului de joacă! În plus, nici dungile nu-mi ieșeau drepte niciodată, parcă eram blestemată. Cînd începeam să rod creta de asfalt, in­tram într-un fel de transă și-mi a­min­tesc că mă tot duceam, aplecată cum eram, pînă mi se înfunda creta în țărînă. Dar o luam de la capăt. Me­reu am perceput distanța ca pe ce­va foa­te concret, precis. Știam că e vor­ba de unități de măsură exacte, pre­cum centimentrul, multiplii și sub­multiplii a­ces­tuia și cam atît. De a­casă, din camera pe care o îm­păr­țeam, de ne­vo­ie și silită de părinți, cu sora mai mi­că, evitam să mă gîndesc la lucruri abstracte. De cele mai mul­te ori, dă­deam a lehamite din mînă și a­­dor­meam cu „O mie și una de nopți” sub pernă.

Am început să o măsor în altfel de mărimi abia atunci cînd m-a lăsat ta­ta cu ochii umflați de plîns în pra­gul ușii. M-a sărutat fugar pe frunte și s-a întors peste trei ani, ca apoi să plece ia­răși. Cu distanța m-am împăcat. Mi-a mai rămas să mă înțeleg cu timpul.

Lina VDOVÎI