Virgil Nemoianu: Norocul lui Eminescu a fost că a trăit mai demult, altminteri sînt convins că l-ar fi scos drept turnător
Eveniment 15 noiembrie 2010 Niciun comentariu la Virgil Nemoianu: Norocul lui Eminescu a fost că a trăit mai demult, altminteri sînt convins că l-ar fi scos drept turnător 93În lumea lui Virgil Nemoianu, lucrurile sînt în mare parte doar albe și negre. America e „acasă” și România e o străină la care se mai întoarce din cînd în cînd, chiar dacă s-a născut și a crescut aici. Spiritul lui liberal s-a manifestat doar peste ocean. De altfel, nici acolo nu e mulțumit. Ar mai face niște retușuri pe ici, pe dincolo dacă ar putea, dar se linișește cu gîndul că urmașii lui îi vor moșteni caracterul și vor schimba ceea ce nu le place. Pentru că viața lui se petrece în America și acelea sînt locurile de care îi pasă. România l-a făcut să „înlemnească” și să „împietrească”, cu tot circul ei de după ’89. I-a fost greu să-și vadă prietenii acuzați de delațiune, de către aceeași oameni care i-au pus în cîrcă șapte ani de închisoare în momentul în care a fugit. A dat a lehamite din mînă și a decis definitiv că e mai bine să fie un om fără rădăcini.
Opinia VECHE: Ați lămurit în ce raporturi mai sînteți dumneavoastră cu România? Ați „iertat-o”?
Virgil NEMOIANU: Sentimentele mele față de România într-un fel s-au schimbat, într-un fel au rămas aceleași. Sigur, în tinerețe aveam un simțămînt de revoltă din cauza condițiilor existente pe atunci, acum lucrurile nu mai există, s-au schimbat în cea mai mare măsură. Totuși, sentimentele mele de atracție sînt îndreptate mai mult spre cultura română, decît spre România. Mă atrage tradiția culturii române din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Aceasta e partea la care eu țin cel mai mult sau cu care mă identific într-o anumită măsură.
O.V.: Ce nu s-a schimbat în relația cu România?
V.N.: Nu s-a schimbat faptul că mă simțeam străin și-atunci și acum. Mă simt străin într-o anumită măsură de lumea care se formează aici. Poate din alte motive decît atunci, dar simt că nu-s acasă, de fapt.
O.V.: De ce reveniți totuși?
V.N.: Am datorii de familie și vin pentru a le onora. Sînt, în aceeași măsură, atașat de foști colegi și prieteni. Față de ei am afecțiune. Dar în rest, nu mă simt neapărat înrădăcinat sau dezrădăcinat.
O.V.: Și atunci ce înseamnă „acasă”?
V.N.: America, fără nici o discuție.
O.V.: Ce nu v-a dat România?
V.N.: Să zicem mai bine că e vorba despre „ce mi-au dat Statele Unite”. Adică, uite, noi sîntem aici, în această clădire, în casa lui Balmuș. E casa pe care și-a construit-o din munca lui și din realizările lui de profesor de vîrf, un mare clasicist, Balmuș acesta. Eu a trebuit să fug la capătul lumii ca să pot să găsesc ceva oarecum asemănător ca locuință, ca nivel de viață.
O.V.: Cum vă înțelegeți cu limba română?
V.N.: Cred că am o relație bună cu limba română. Dar spune-mi tu mai curînd, că mă auzi vorbind. Se spune că nu poți să visezi decît în limba ta natală, dar eu nu cred că ar fi adevărat. Visez și în engleză, și în franceză, și în germană. În casă vorbesc cu soția mea mai mult românește, dar nu exclusiv românește, iar cu fiul meu aproape exclusiv englezește. Românește vorbesc cu prietenii mai vechi din Statele Unite, care sînt români emigranți. De asemenea, scriu pe românește. Dar mi s-a întîmplat un lucru interesant în modul meu de înțelegere a limbii. Vorbeam cu un cărturar, originar chiar din Iași și se traducea o carte a mea scrisă în englezește. Și eu i-am trimis lui un capitol din cele traduse și îi spun „ascultă, mie nu-mi place deloc, nu mi se pare bună traducerea, ar trebui făcută așa sau altfel” și el a rămas puțin mirat și mi-a spus „nu domnule, așa e, așa se scrie acuma românește!” Deci înseamnă că deja intram într-o fază ușor arhaică în materie de judecată a limbii române.
La rîndul meu, curînd după ce-am sosit acolo, m-am întîlnit cu o doamnă foarte distinsă, care plecase din România prin ’45 și după ce-am vorbit o vreme mi-a spus „nu-mi place că vorbiți în stilul ăsta comunist!”, „ce stil, doamnă?” „păi, uite, voi spuneți televiziune, trebuie spus televizie!”, spunea ea. Eu spuneam „televiziune”, pentru că așa se spunea în România din care plecam eu, în anii ’60 – ’70. Adică doamna despre care vorbeam a rămas cu o imagine a limbii române, în care se spunea „televizie”.
Pe Murnu îl socot unul dintre cei mai mari scriitori români
O.V.: Vă mai provoacă literatura contemporană?
V.N.: S-a petrecut un lucru foarte curios în legătură cu asta. Eu tocmai pînă în 1989 urmăream foarte înfrigurat ce se întîmplă în politica din România, ce se întîmplă în literatură, în cultură. Și după ’89 m-am relaxat. Am ajuns să cunosc mai puțin și să fiu mai puțin interesat, pentru că mi-am zis că lucrurile merg de la sine.
O.V.: Asta despre literatura română. Eu vă întrebam despre literatura universală. Citiți noutăți?
V.N.: Am văzut foarte amuzat că pentru Nicolae Manolescu cea mai grea întrebare care i se poate pune lui este „ce mai citiți?”. Nu știe ce să răspundă, pentru că are întotdeauna vreo 20-30 de cărți, pe care le-a început și pe care nu le-a terminat. Exact același lucru mi se întîmplă și mie. Sînt cărți pe care le citesc strict din motive profesionale, aste este o categorie. Apoi e o categorie de cărți pe care le citesc pentru relaxare, ca să mă amuz, pur și simplu, ca să mă liniștesc. Citesc romane polițiste, științifico-fantastice, tot felul de aiureli, despre care îmi dau seama că n-au valoare literară sau estetică, dar pe care le citesc pentru calmare. Și pe urmă, există un număr de cărți pe care le citesc ca să nu mor prost. Citesc cărți mai serioase, pe care poate ar fi trebuit să le citesc cînd aveam 25-30 de ani, dar pe care nu le-am citit din diferite motive. Uite, chiar înainte de a pleca de la Washington citeam „Eneida”, de astă dată în traducerea engleză a lui John Drydon, făcută înainte de 1700. E o traducere mai specială, pentru că e făcută în versuri, or „Eneida” nu e în versuri, dar mie îmi place extraordinar varianta aceasta, o citesc cu o plăcere nemaipomenită. În paralel, am citit a doua parte din „Odiseea”, în traducerea lui George Murnu și, de asemenea, mi-a plăcut enorm de mult și chiar am ajuns să spun multor prieteni că eu pe Murnu îl socot unul dintre cei mai mari scriitori români. El a tradus și „Iliada” și „Odiseea”, și amîndouă sînt niște traduceri extraordinare, într-o limbă română frumoasă, care este, din punctul meu de vedere, adevărat, puțin arhaic.
Revenind la chestia asta cu limba, mai pot să-ți povestesc lucrul următor: înainte de 1989 colaboram la diferite posturi de radio de limba română din occident, Vocea Americii, Europa Liberă, BBC și altele. Și ce observam eu mergînd acolo, în redacție la ei? Se certau la milimetru, pentru cuvîntul românesc cel mai potrivit, ca să nu fie ei socotiți de ascultători că s-au depărtat de țară și să fie pe românește cît mai curat, cît mai frumos. Ajungeau aproape la bătaie! Ei bine, vine 1989 și se dă drumul la ziare. Atunci am rămas complet uluiți și eu și ei, pentru că cei din România băgau cuvinte adaptate după engleză, după franceză cu cea mai mare dezinvoltură. Nu le păsa deloc, în vreme ce acești oameni de acolo căutau să scrie cu mare rigoare și meticulozitate, aici autorilor tineri nu le păsa de nimic din toate lucrurile astea.
O.V.: Mai aveți și acum grija limbii?
V.N.: Eu nu eram poate chiar așa de maniac cum erau oamenii aceia. Dar, cum îți spuneam, cînd vedeam traduceri din unele lucrări ale mele scrise în engleză, mi se părea că nu sînt prea grozave, prea potrivite, prea corecte. Iar un cititor din România spunea: „nu dom’le, sînt perfect corecte, nu te mai îngrijora!”
Simțul libertății cu care te-ai născut se poate schilodi
O.V.: Într-un articol din „Evenimentul Zilei” dedicat dumneavoastră, Vladimir Tismăneanu spunea că sînteți pedagog al libertății. Libertatea se poate învăța?
V.N.: Din păcate, nu prea cred că se poate învăța. Dar există două lucruri pe care poți să le faci: să îndrumi intelectual tineri spre anumite cărți, spre anumite lucrări care să-i influențeze, pe care ei să le rumege, ca să ajungă la anumite concluzii. Și celălalt este pur și simplu comportamentul tău, care trebuie să fie de așa natură încît oamenii să nu fie influențați negativ: „uite cutare e corupt, cutare e oportunist, cutare e extremist, burtal în expresie, etc.”
O.V.: Deci cu libertatea te naști?
V.N.: Posibil.
O.V.: Dar atunci de unde vine simțul libertății?
V.N.: Dacă aș ști, aș fi mare savant, mare filozof, mare geniu. Poate te naști cu el, dar întrebarea este cum te raportezi la societate, pentru că se poate și schilodi simțul libertății cu care te-ai născut sau, dimpotrivă, ar putea să-nflorească. Sau poate nu te-ai născut cu el, dar privind în jur, spui „uite, îmi place cum sînt acești oameni și așa aș vrea să fiu și eu”. Pedagogia ca tehnică nu mi se pare prea eficientă, pedagogia ca exemplu, în schimb, mi se pare foarte importantă și asta cred că ar fi calea pe care ar trebui să mergem.
O.V.: Spuneați că libertatea poate fi schilodită. Totuși, din sistem au ieșit oameni care și-au păstrat simțul ăsta. Dumneavostră cum ați reușit?
V.N.: Sigur că nu e o regulă absolută, dar eu spun că se poate întîmpla. Eu am plecat. Poate eram mai încăpățînat, mai rău, poate că nu eram dispus să mă supun. Și atunci mi-am croit calea mea, cu greu, cu anumite sacrificii și eforturi. Iar alții au fost, dimpotrivă, dispuși să plece capul și să se adapteze comportamentelor pe care le vedeau ca fiind exemplare în societatea respectivă.
De 100 de ani sistemul american merge în direcția controlului asupra oamenilor
O.V.: America este destul de liberă? „Vă încape?”
V.N.: Mie mi-ar plăcea să fie și mai liberă. Dar sigur că este. Și asta vine din anumite motive uneori extrem de concrete, practice, fizice. De exemplu, este o țară extrem de mare și dacă nu-mi place aici, mă duc în altă parte, dacă vreau să mă izolez, pot să mă izolez în măsură de 80 pînă la 90 la sută, pentru că e spațiu suficient. În secolul al XIX-lea se spunea, de către imigranții care veneau, că atunci cînd vezi cu ochiul fumul de la coșul vecinului, înseamnă că ești prea aproape, că e timpul s-o iei din loc. Sigur că se putea, în spațiul ăla enorm. Acum e mai greu, evident. Totuși, în bună măsură, dacă cineva vrea să se izoleze sau vrea să-și găsească o anumită autonomie, îi este mult mai ușor decît în orice țară din Europa.
O.V.: Ce ați schimba la sistemul american?
V.N.: Mie mi se pare că de 100 de ani și mai bine sistemul american merge în direcția centralizării, a controlului asupra oamenilor, a regulilor. Deocamdată, ele sînt de așa natură că poți să le ocolești dacă te enervează. Dar eu constat direcția și sînt puțin îngrijorat, sînt anxios. Bine, cît mai trăiesc eu, nu e mare lucru, dar ce-o să fie cu copiii, nepoții mei?
O.V.: Vor veni în România.
V. N.: Sau vor schimba sistemul de acolo.
O.V.: V-ați pierdut poeziile în drum spre America. Ce altceva ați mai pierdut?
V.N.: Oamenii dragi sînt ceva foarte important. Eu cred că am pierdut din emotivitate, din sentimente. Nu mai sînt cum eram. Pe de altă parte, mă gîndesc că asta e o chestiune care s-a pierdut prin vîrstă și că un om mai tînăr e mai plin de imaginație, de sentimente, de emoții și pe măsură ce înaintezi în vîrstă, te maturizezi și îmbătrînești se pierd lucrurile astea. Înlemnesc, împietresc.
O.V.: V-au urmărit cei șapte ani de închisoare pe care i-ați primit aici?
V.N.: De fapt, era legal ce-au făcut ei. Era o lege strîmbă, dar nu era ilegal. Atunci exista o teamă, o neîncredere, un soi de paranoia, pe care cei mai mulți dintre românii emigrați o aveau față de românii veniți din anumite motive, vizită științifică, turism sau care veneau la rude. Nimeni nu avea încredere în ei. Toți socoteau că sînt agenți de securitate, dacă nu cumva îi cunoșteau personal de dinainte. Adică erai foarte rezervat și căutai să eviți acești oameni. Era un fel de angoasă paranoică.
Prea mare e coincidența asta, că tocmai oamenii cei mai buni sînt socotiți răi
O.V.: Sistemul a reușit să „frîngă”, totuși, niște oameni. Despre cei din Cercul literar de la Sibiu se spune că ar fi colaborat cu Securitatea.
V.N.: Eu nu cred că este adevărat. Eu am rămas foarte uimit, jignit și indignat de modul în care a fost tratat Doinaș. Aici e o chestiune mai generală. Mie mi se pare toată campania asta o diversiune. Acești așa-ziși turnători erau, de fapt, oameni care suferiseră, oameni care au fost bătuți și schingiuți vreme de ani de zile și care în cele din urmă au cedat și au semnat. Păi, dacă vrei să cauți vinovați, trebuie să începi cu torționarii, cu oamenii care băteau și chinuiau într-un mod bestial și diabolic, să iei procurorii militari, care dădeau cîte 25 de ani de închisoare, pe ștabii care lucrau după plan: „acum arestăm zece intelectuali, acuma îi luăm pe țărani”.
De parcă Paleologu, de exemplu, ar fi fost de vină. El a recunoscut că a fost informator, dar înainte de a recunoaște a stat foarte mulți ani acolo și a fost terorizat. Și nu mai spun de dosarele scoase la iveală. Eu nu prea cred în toate astea. De ce să-i cred eu pe ei? De ce să nu cred, mai degrabă, că în bună parte au falsificat, au eliminat o serie de documente și au pus în schimb documente false, pe care le-au inventat ei, pentru ca să-l înfunde pe cutare. Prea e mare coincidența asta, că tocmai oamenii cei mai buni sînt socotiți răi, de parcă ei ar fi făcut comunismul.
O.V.: De ce se întîmplă asta, cui îi convine?
V.N.: După părerea mea, este un proces de distrugere a exemplelor, a vîrfurilor. Norocul lui Eminescu că a trăit mai demult, că sînt convins că l-ar fi scos drept turnător pe Eminescu sau pe Caragiale.
Sînt destul de sceptic față de liniile de gîndire ale Hertei Müller
O.V.: Intelectualii români plecați peste hotare din cauza comunismului pot fi puși în aceeași oală? Pentru că există unii, cum ar fi Herta Müller, care s-au afirmat, practic, datorită fenomenului.
V.N.: Interesant, mă bucur că spui asta, pentru că e și părerea mea despre Herta Müller. Eu nu sînt deloc un entuziast al ei, nu cred că este nici o scriitoare prea bună și sînt destul de sceptic față de liniile ei de gîndire, ca s-o spun moderat.
Dar în ceea ce ține de intelectualii plecați peste hotare, terbuie să ținem seama de lucrul următor: marea majoritate a intelectualilor care au plecat în Occident au fost intelectuali tehnici, nu au fost intelectuali din umanistică – aceștia din urmă au fost o pătură subțire. Dar cantitativ, cei mai mulți au fost tehnici. Unii s-au îmbogățit, alții nu, dar n-are importanță asta.
Toți și-au realizat viața, și-au găsit niște rosturi și au scăpat de presiunea respectivă. Aproape toți au devenit oameni mai reușiți, după părerea mea, decît erau înainte de a fi plecat. Pe urmă e o altă categorie, a celor care au plecat după 1990. Aici situația e complet diferită, adică ei pot să stea un an, doi, pot să se întoarcă, se duc la studii, în vacanță, vin înapoi. Pe vremea mea, lucrul ăsta nu se putea, adică dacă ai plecat, erai bun plecat, erai terminat, era o chestie de viață și de moarte. Ai sărit și înoți sau te îneci, nu ai altă opțiune. Nu poți să te mai gîndești, nu ai timp să faci, să dregi.
O.V.: Credeți că o parte din realizările celor care au plecat se datorează României?
V.N.: Eu cred că se datorează anume acestei situații foarte brutale și abrupte. Trebuia să te realizezi, pentru că altfel puteai să te sinucizi. Ăsta era un stimulent nemaipomenit pentru oamenii ajunși acolo. Erau chestii foarte neiertătoare și cred că de-aici au apărut foarte multe realizări ale acestor oameni. Ar fi interesant să aflăm ce se întîmplă cu oamenii mai tineri, care au plecat în ultimii 20 de ani, pentru că sînt foarte mulți dintre aceștia care s-au realizat sau sînt în curs de a se realiza, dintr-o seamă întreagă de domenii: de la film pînă la coregrafie, scenografie, decoruri, chiar și actorie, interpretare muzicală și cîte și mai cîte.
O.V.: Atîția din domeniul cultural. Ne vom mîntui prin cultură?
V.N.: Eu cred că nu. Culturalul e o dimensiune foarte importantă, dar contează și economicul, și comportamentul social și oamenii de diferite niveluri de inteligență. O societate trebuie s-o privești în ansamblul ei, nu te poți baza numai pe realizările culturale.
Eu eram convins că nu se mai schimbă nimic, că totul e terminat
O.V.: Și dacă avem atîția români capabili, de ce sîntem de 20 de ani în tranziție? Nu este posibil ca spiritul românului să nu fie compatibil cu democrația?
V.N.: Nu cred, pentru că avem experiență de 100 de ani, între 1860 și 1945, în care s-a dovedit că este compatibil, cu toate dificultățile. Și sigur că au existat și multe dificultăți, și nerealizări, și lucruri strîmbe sau conflictuale, dar democrația a existat și a funcționat ca atare. A fost o perioadă destul de bogată în realizări.
O.V.: De ce nu votați?
V.N.: Nu votez în alegerile românești. Pentru că sînt cetățean american. Am cetățenie română, e adevărat, dar mă gîndesc că nu e normal să votezi în două țări diferite și atunci votez doar în America.
Uite, la noi o să fie alegerile pe 2 noiembrie și acolo o să votez. Aici nu simt nevoia. Cred că cei de-aici trebuie să decidă. E adevărat că eu am avut această naivitate, venită din entuziasm, imediat după 1989. Pentru că eu, ca aproape toți cei din generația și din seria mea, eram convins că nu se mai schimbă nimic, că totul e terminat. Și atunci vine 1989, cum o fi fost el și cine l-o fi făcut n-are importanță, dar s-a întîmplat, a fost o explozie și o schimbare. Și atunci am fost apucați aproape de frenezie: hai să spunem și noi, să punem și noi umărul, să fim alături pentru acest lucru minunat!
Mi-aduc aminte de un moment din 1989, la Washington, unde nu sînt foarte mulți români și sînt diferiți după generație și nici aceștia nu comunicau foarte bine unii cu alții, dar atunci a fost un singur moment, în zilele alea, cînd toți au venit și manifestau în fața Ambasadei României. Cei cîțiva care mai erau în Ambasadă stăteau ascunși, stinseseră toate luminile și lumea urla afară. Zăvorîseră toate ușile și ăștia stăteau afară, din toate generațiile. Acesta a fost un moment de unitate, deși era un frig și un ger serios, era decembrie.
Mai țin minte că erau și niște estonieni care aveau experiență, pentru că ei tocmai au obținut independența lor cu scurtă vreme înainte, vreo două luni. Dar au venit acolo și ne învățau ce și cum să facem.
O.V.: Cum v-ați pierdut entuziasmul de atunci?
V.N.: După cîțiva ani, mi-am dat seama ca sînt un naiv și că lumea din România face ce știe ea, nu ce încerc eu să o învăț, să spun sau să o îndrum. Am zis că ei sînt liberi acum, sînt oameni maturi, de ce să mă bag, să supraveghez, să-mi spun părerea, să judec? Mă făceam caraghios în toată povestea asta și am început să limitez din activitățile mele, care erau continue, pe telefon, cu oameni și cu prieteni de aici. Ei fac ce vor și treaba lor.
***
Romantism pentru toată Europa
Personajul Virgil Nemoianu este descris în toate sursele de informare ca poet, eseist, critic literar, filosof al culturii și profesor. Toate „talentele” și le-a dus peste ocean, acolo unde a emigrat în 1975 și unde locuiește și în prezent. Acolo a emis și una dintre cele mai importante teorii ale sale, care ține de romantismul Biedermeier (o variantă degradată a romantismului manifestată în Europa anilor 1790-1815) și de caracterul secundar al literaturii, acestea fiind cele două linii de cercetare pe care le-a folosit atunci cînd și-a susținut doctoratul. Interesul i-a „migrat” de la romantismul european de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea spre prima jumătate a secolului al XIX-lea. Teoria sa constă în ideea că există două etape ale romantismului: „una mult mai explozivă, mai avangardistă, revoluționară, radicală, atît în stil, cît și în idei. Apoi, există o adaptare similară a ideilor romantice pentru întreaga Europă”. Elementul inovativ al teoriei a constat în faptul că, dacă pînă atunci termenul de Biedermeier se folosea doar pentru Europa Centrală și pentru Germania, fiind foarte limitat. „Or, eu argumentam că lucruri echivalente se găsesc în mai toate țările europene și analizam situația din Franța, din Europa de Sud, Europa de Este, Anglia chiar, unde acest termen nu a fost utilizat pînă atunci.”
Anastasia CONDRUC
Adaugă un comentariu