De ce scriu

N-aș fi avut nici o altă șansă să cunosc bunătatea pură, acum sînt si­gur de asta. Bunătatea aceea de ca­re – după o anumită vîrstă – nu mai bă­nuiam pe nimeni. Dacă n-aș fi scris, n-aveam ce să caut în curtea plină cu stupi pictați a lui Mihăiță But­na­ru, gospodar din Costuleni (Re­publica Moldova), apoi în bu­că­tă­ri­a lui călduroasă, nu i-aș fi ascultat niciodată vorbele despre neamuri des­părțite de o apă.

Țin minte că a­fa­ră bătea un vînt de februarie, la ra­dio se vorbea despre scoaterea sîr­mei ghimpate de pe Prut, iar Mi­hă­iță Butnaru – la cei 66 de ani ai săi – zicea că de acum sigur o să fie bine, că abia așteaptă să facă o baie în apa aceea interzisă. Femeia îl con­trazicea cu blîndețe, spunea că n-are cum să fie chiar așa, sigur o să fie niș­te reguli. N-o să se supere nimeni pen­tru o baie în Prut, spera însă bă­trînul de lîngă ea, întors la suflet de copil.

Dacă n-aș fi scris, n-aș fi petrecut noaptea aceea fără de dimi­nea­ță la etajul 11 al Spitalului Uni­ver­sitar, în camera de gardă a doc­torului Florin Chirculescu, de a­co­lo de unde se vede mai tot ora­șul, de o parte și de alta a Dîmboviței. Era la puțină vreme după ce un om mu­rise cu zile la spitalul din Sla­ti­na, iar medicul Chirculescu așe­za­se pe blogul lui o lungă scrisoare des­chisă, în care vorbea despre sis­temul defect care îi transformă pe el și pe colegii lui în țapi ispășitori pentru tot ce-i negru – adevărați a­sa­sini cu halate albe –, despre cum i-au plecat mai toți tinerii din sec­ție și cîte altele. În noaptea aceea îmbibată de fum de țigară, cu puțin înainte să se facă ora pentru acciden­te rutiere, doctorul Chirculescu era de gardă și vorbea despre faptul că și el și-a adunat, în vreo 20 de ani de chirurgie, cimitirul lui personal. „Ideea e însă ca cimitirul ăsta să fie cît mai mic. Dacă nu gîndești așa, nu poți merge mai departe”, zicea el. Fără să-l fi știut pe acel medic, n-aș fi avut nicio șansă să cunosc since­ri­tatea și responsabilitatea.

Demnitatea aștepta și ea să fie transcrisă de pe reportofon sau agen­dă în suflet și apoi pe bucata de hîr­tie virtuală. Am aflat despre ea de la Silviu Răileanu, un șomer din Ba­cău, marele cîștigător al unui concurs care i-a adus pîine pentru tot res­tul vieții. Din cele cîteva mili­oa­ne pe lună ale sale, a preferat să dea rată la bancă decît să fie privit ca un milog cu restanțe la întreținere. Pe stradă merge întotdeauna drept: nu e el vreun șmecher, dar nici n-a stat niciodată la mila altuia, fie că se chea­mă administrator, primar sau Guvern.

Sînt lucruri mărunte, adunate prin cine știe ce sertare ale minții și pe hîrtii de ziare vechi. În ziua de azi, e colecția mea personală de în­vă­țături despre viață.

Vlad ODOBESCU