Fără șervețele

Ei au început. Cînd au văzut că am comandat și felul doi, imediat s-au repezit în a o chema pe chelne­riță. „Garçon!” strigau după ea, cerîndu-i încă o porție de cotlet de porc și cartofi prăjiți cu sos de us­tu­roi. Noi n-am dat înapoi și-am ri­pos­tat cît am putut de repede, cu o rață în sos de portocale, doi litri de li­monadă și-o tochitură mol­do­ve­neas­că la două persoane.

Și-așa porni războiul. Din zece în zece minute ne uitam unul la ma­sa celuilalt, încercînd să eva­lu­ăm fiecare cît a investit în toată trea­ba asta. Și cum bani ni se părea că avem din belșug, am tot dat co­menzi pînă cînd burțile ni s-au um­plut, restaurantul s-a golit și noi tot ne întreceam în ciuperci și gogoși. Apoi, cînd ne-am dat seama că ni se cam golesc buzunarele, am în­ce­put să ne uităm și la celelalte me­se. Prima oară subtil, doar aruncam priviri fugare la bucatele altora, în­să n-a durat mult pînă cînd ne ri­di­cam și luam fără nici o rușine ba un cartof prăjit, ba un copan întreg. Cei mai mulți nu ziceau nimic, tă­ceau și înghițeau, în sec bineînțeles.

Numai vreo doi, trei mai ar­ță­goși, cînd au văzut ce ușor ne e, s-au ridicat și ei de pe scaunele lor și, cînd nu eram atenți, nici nu ne aș­tep­tam, au șterpelit în fugă desertul, au făcut cîțiva pași a plecare, apoi s-au întors și-au luat și sucul. Așa că ne-am găsit aliați printre a­ceș­tia, de la alte mese, și ne-am în­tors la lupta noastră, care aproape că a murdărit tot restaurantul.

Pînă la urmă, servitoarea cu o­che­lari care a rămas numai cu un măr pe masă a abdicat și-a dat ver­dic­tul, favorabil echipei adver­se.

„Felicitări, aveți nota cea mai mare. Acum treceți la loc”.

Ioan STOLERU