România, cadou de ziua ta

Sîntem ca niște adolescenți care nu vor să impresioneze decît prin mă­rimea panglicii de pe cutia de cadou. Împodobim și punem strasuri peste strasuri pînă uităm ce ascundem în a­cea cutie de chibrituri. Iar de vină nu este nici mama, nici tata sau co­mu­­nismul, ci mai degrabă noi înșine, pen­­tru că ne lăsăm influențați ca niș­te oi Karakul care se duc unde nu lat­ră cîinii.

Ironia este de fapt că noi nici nu știm cui vrem să-i dăm acest cadou la care muncim cu atîta sîrguință. Și pe zi ce trece mai punem cîte un strat, doar, doar s-o ivi ocazia prielnică și o­mul potrivit pe care să-l im­presi­o­năm. Nici nu ne mai pasă de ce as­cun­dem acolo, nu trebuie decît să a­tra­gă privirile celor din jur și, im­pli­cit, admirația lor. Practic, sîntem con­tinuatorii aceleiași forme fără fond a lui Maiorescu. De ce vrem note atît de mari? Pen­tru că n-avem cum altfel să le de­mon­străm celorlalți că sîn­tem buni, pen­tru că este cea mai u­șoa­ră și ief­ti­nă metodă. Avem prea mul­te universi­tăți pentru cîte poa­te să ducă această țară. Sînt la doctori Honoris Causa de ai im­presia că în România se as­cund nu­­mai absolvenți de Sorbona și Har­vard.

Dar uite așa ne place să ne dăm în stambă cu aceste nume pompoase, cu aceste valori care nu merg mai de­parte de coala albă pe care-s scrije­­lite. Am ajuns o societate „pe proces verbal”, care-și arată realizările doar prin hîrtii mototolite și năclăite, a­runcate prin buzunare.

Într-un final ce se poate în­tîm­pla? Ne mințim pe noi înșine și ne cre­dem cei mai buni, iar cînd vine cîte un Holender sau Müller, țipăm că ne iau peste picior. Or, mai rar, des­chidem și noi cadoul – care a devenit deja un kitsch – și ne uităm cît de mică e acea hîrtie. O închidem dezamăgiți la loc și ne spunem „tră­im în România și asta ne ocupă tot tim­pul”. Bravo, Mirciulică!

George GURESCU