Trei clipe din viața Anei

Cineva spunea că un poet își creș­­te singur aripile. Ana și le-a cres­cut de cînd avea 14 ani și cu ele și-a lu­at zborul spre București. „Me­reu mi-a plăcut cum sună cuvintele ro­mâ­nești, sînt diferite de ale noastre, au altă muzicalitate”, îmi spune tî­nă­ra basarabeancă, ascultînd cum propriile cuvinte „cîntă” așa cum îi pla­ce.

Chipul ei copilăresc e veșnic ve­­sel, are un zîmbet îndrăzneț și vor­beș­te mereu gesticulînd, de parcă alt­fel nu s-ar face înțeleasă.

Dar spune că nimic din ce face în prezent nu o ca­racterizează. E studentă la două facultăți, Jurnalism și Zootehnie, dar nici una nu îi permi­te să își crească aripile în continuare. E mereu ocupată, așa îmi spune, dar în tonul vocii nu se găsește nici o ur­mă de entuziasm. Acesta se aprinde cînd vorbește despre perioada pe­tre­cu­­tă la București, unde a fost actriță la o trupă de teatru. „Cînd urc pe sce­nă, mă descarc de toată energia ne­ga­tivă”, îmi spune scăpînd un oftat, pri­­vind printre mesele din Dublin Pub.

În spatele scenei însă, Ana este o visătoare. Adună toate sentimentele în vîrful unui stilou și le aranjează pe hîr­tie cu migala unui pictor. Îmi spu­ne că nu poate scrie decît cînd e su­pă­­rată, dar cu toate acestea, este un om fe­­ricit. A publicat două volume de po­­ezii pînă acum, e destulă tristețe pen­tru un suflet ca al Anei. Însă pri­ma carte care a apărut în rafturile li­bră­riilor acum cinci ani „nu mă mai reprezintă. Nu mă regăsesc în nimic din ce a apărut acolo, nici măcar din asta”, și face un semn spre car­­tea de pe masă învelită într-un car­­ton lu­cios, albastru, semnată Ana Pano­vici. Același nume va apărea pe al treilea volum pe care vrea să îl scoa­tă. „Se numește «Sfîrșit de autograf» și îi este dedicată unui băiat. Este sin­gurul alături de care am scris cînd­va poezii” și vocea i se subțiază pe măsură ce îmi povestește.

Ultima semnătură

Mai soarbe puțin din ceaiul ne­în­dul­cit, își drege vocea și îmi recită to­tuși o creație proprie. Cu vocea gră­bită, ținînd ochii întredeschiși parcă pentru a vedea versurile undeva pe ple­oape îmi spune repede poezia „Eu sînt femeie”. „Am învățat-o pentru că a trebuit să mă prezint cu ea la un concurs, altfel nu aveam răbdarea să o rețin”, îmi spune ea pufnind în rîs.

Pentru Ana, viața nu se scurge, ea țîșnește ca lava unui vulcan proaspăt tre­zit din somn. Îmi spune că nu îi pla­ce să stea degeaba o clipă, „trece via­ța pe lîngă mine și eu o ratez”. De as­ta niciodată nu a avut curajul să se a­puce de scris un roman, „deși ma­ma m-a sfătuit. Eu scriu cînd îmi vine in­spirația, atunci și doar atunci”, îmi mărturisește ea pe un ton serios, cate­goric.

Înainte să plecăm îmi semnează vo­lumul „Clipe” al cărui ochi de pe co­pertă ne-a urmărit toată seara. „Sper să te regăsești printre aceste rîn­duri ale sufletului meu”, mi-a scris ea. Eu sper să nu fie acesta ultimul autograf pe care îl dă.

Cristina BABII