Aurora Liiceanu: Dacă nu ar mai fi clientela feminină, bisericile noastre ar fi muzee

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Aurora Liiceanu: Dacă nu ar mai fi clientela feminină, bisericile noastre ar fi muzee 78

România s-a îngrămădit pe canapeaua de piele a psihologului Aurora Lii­ceanu și a stat cuminte pî­nă i s-a făcut portretul. Slavă Dom­nului, nu-i nici un om nebun sau de­za­xat. Dar, în cuvinte spuse cu mîhnire, altele pe un ton autoritar sau cu o voce surprinsă și pe alo­curi iro­nică, a creionat un po­por ca­re-și lasă grijile în sea­ma Bisericii, gu­ver­narea în mîna stră­inilor și trecutul în brațele celor ca­re deja au murit. „Întotdeauna îno­tăm sub apă, nu sărim ca delfinul. Noi sîntem întotdeauna pe de­desubt, ca moluștele”, cam așa ne-am tot dus existen­ța, însă tot am ră­mas su­pra­realiști, în­că­pățînați și, de ce nu, narcisiști. Ba mai mult, nici mă­car n-a­vem curajul să zicem ade­vă­rul: „Nimeni nu are ones­titatea să spu­nă că nu știe”, continuă Aurora Lii­ceanu. Cît des­pre viața ei, totul ră­mî­ne la fel ca titlul une­ia din căr­țile sale – „Prin per­dea” – iar pentru ce a scris pe acele pagini, chiar îi este teamă c-ar fi spus prea multe: „nu consider că sînt necesare să le pun în vitrină”.

OPINIA VECHE: Prin scanda­lul „me­ditației transcedentale” ați ajuns de la cercetător la Institut, la mun­citor necalificat la Suveica. Erați împăcată cu imaginea unui viitor sumbru?

AURORA LIICEANU: Pe vremea aceea nu se purta acest cuvînt ca­re este la modă acum în psihologie, re­ziliență. Este într-un fel axată pe ideea că viața îți rezervă surprize – nu totdeauna sînt plăcute – dar trebuie să faci ceva ca să rămîi în picioare. Atunci nu cunoșteam acest concept, dar, în orice caz, aveam impresia că respectam daturile istorice.

Nu puteam să schimb lumea la ni­vel global, aici sînt evenimentele ca­re-ți mișcă viața de la dreapta la stîn­ga, din acelea naturale – cutremure, războaie – și sociale – revoluții, schimbări de regim. Deci, într-un fel ești supus vremurilor și în această ogra­dă a vremii trebuie să încerci să faci cum poți, să te descurci și să rămîii în viață. Asta a fost problema, de aia nu am luat-o atît de grav și de aia mă gîn­deam să îmi iau și o calificare, să de­vin un muncitor.

 Deznă­dejdea la români este paralelă cu „a-ți curge viața”

O.V.: O posibilă planofare nu vă speria?

A.L.: Nu era vorba de vreo promo­vare ca să urc undeva și să încep de la zero. Era vorba de o flexibilitate mai degrabă, să fac un curs ceva atunci, să mă fac croitoreasă, altfel nu se pu­nea problema. Mă gîndesc, pe de altă par­te, că poate și maternitatea este un element care motivează să te descurci în viață. Atunci ești responsabil de cine­va și nu te poți pune pe tine în cen­trul universului și să spui că tot ce ți se întîmplă depinde de tine și este pentru tine.

Ne plîngem, ne văicărim, însă cînd apare un străin ne apucă ne­bu­nia

O.V.: Cum erau ceilalți? Dez­nă­dăj­duiți?

A.L.: Sigur, dar eu cred că deznă­dejdea la români este paralelă cu „a-ți curge viața” pentru că și astăzi există o droaie de oameni care trăiesc în dez­nădejde și lipsă de speranță. Atîta lume spune că sîntem un popor neguvernabil, unul care nu se maturizează  și care rămîne centrat pe interesul personal și nu pe cel comun. Adică nu poți să mănînci friptură, cînd toți mor de foame, ori și astăzi se poate spune că există așa ceva. Am citit Raportul de Cercetare asupra Calității Vieții și a scăzut extraordinar, nu optimismul, dar ideea că ai de ce trăi, că viața este acceptabilă. A fost în 2006 o în­flo­rire, dar acum este la pămînt, dacă te iei după sondaje, vezi că oamenii stau și așteaptă. Ce anume, nu știm.

O. V.: Și ei ce așteptau? Unde-i împingea această deznădejdie?

A.L.: Deznădejda, în situația mea, era să-mi expediez copilul cît mai re­pe­de din țară și apoi să văd eu ce să fac. Foarte multă lume în perioada aia spunea că au plecat din țară pentru copii. Te poate duce și la situații de ge­nul acesta, dar pe de altă parte dez­nădejdea nu poate fi rezolvată la noi, atît timp cît nu avem oameni care să se mobilizeze; eul interpersonal este mai puternic decît cel social. Omul se simte mult mai puternic ca tată, iubit, fiu, decît ca cetățean și din această dis­tanță uriașă simți că nu se mișcă lucrurile.

Cînd se punea problema intrării în Europa se vorbea de valuri, iar pri­mul era Cehia, Ungaria și Polonia; îmi amintesc că era ceva de felul următor: ăștia trebuie să intre primii pen­tru că, la nivel de masă, au reflexe de schimbare mai mari, mai bune. Ro­mânii poate sînt mai conservatori, mai lenți, fibra națională este leneșă.

Se spune că revoluția nu ar mai fi avut loc, dacă ar fi fost viscol

O.V..: Cei mai mari dușmani ai ro­mânilor sînt chiar românii?

A.L.: Da, sînt ab­solut convinsă de acest lucru. E interesant, Gre­gor von Rezzori, care avea o origine multiculturală, a spus că românii sînt un po­por suprarealist. Vă dau două exemple; sîntem narcisiști și xenofobi în același timp. Ne luăm după străini, dar sîntem și foarte înțepați. Pe mine mă deranja, cînd eram la începutul in­trării în U.E., cînd citeam titluri ca „Europa ne dă lecții”. Sigur putea să fie corect, dar felul în care te exprimi lucrează în subconștientul omului și atunci parcă spuneau că eram infantili, că trebuia să creștem, că altcineva trebui să te conducă. Or asta nu este bine. Pe de altă parte, ne plîngem, ne văicărim, însă cînd apare un străin ne apucă ne­bu­nia, că ne dă lecții, că cine sînt ei și așa mai departe.

Și încă un subiect, cum e posibil ca poporul, care scria pe toate gardu­rile  „Jos cizmarul!”, „Jos Ceau­șes­cu!” – nu comunismul, căci el era țin­ta revoltei – să se ducă după și să-l plîngă și să îl ridice în slăvi pe un poet care i-a spus lui Ceaușescu „Să trăiți, Măria ta”? E inadmisibil din punct de ve­dere psihologic. E ca și cum mama ta ar face prostituție, tu îi pupi mîna și îi spui că e Sfînta Maria. Această bul­versare a spațiului românesc nu te du­ce către optimism.

O.V.: Sîn­tem la fundul sacului din care nu mai putem ieși din cau­za pietrelor care sînt peste noi?

A.L.: Din moment ce am spus noi că am exprimat sau „emanat” expresia că ne trebuie un neamț, asta ar co­re­la cu ideea că nu sîntem guvernabili prin noi înșine și trebuie să vină cineva străin ca să ne rezolve problemele. Nu vreau să spun că deprimă, dar, în orice caz, nu mobilizează, iar noi nu sîntem un popor proactiv, în sensul să întreprindem ceva, să profităm sau să folosim o ocazie pentru a ne crea avan­taje din ea.

Românul nu poate să spună pe stradă „nu știu” cînd îl întreabă cineva. Or zice „lasă-mă în pace”, cum era la început cu sondajele, ori spune niș­te prostii. Nimeni nu are onestitatea să spună că nu știe.

O.V.: Noi sîntem și guralivi, și zgo­motoși, dar uite că în folclor avem și proverbul „capul plecat, sa­bia nu-l taie”.

A.L.: Așa este. Atunci cînd Na­po­leon s-a dus la ruși, a spus că l-a în­vins Regele Iarnă, nu armata. Ur­ma­rea e că atunci cînd un mare condu­cător pierde, trebuie să știe să se retra­gă. Vedeți, noi nu avem această „lo­gi­s­tică” a percepției avantajelor și dezavantajelor, probabil din cauza asta ni se trage și starea în care sînt oamenii.

Sînt situații în care riști și cîștigi, sînt situații în care aștepți și în care acționezi. Această stare de pasivitate, de văicăreală este tipică la noi. Știți, se spune că revoluția nu ar mai fi avut loc, dacă ar fi fost viscol. Pe de altă parte, am un prieten care a circulat des­tul și mi-a spus să nu mă mai în­crîn­cen atît pentru că, la o adică, Universitatea din Iași are 150 de ani. Nu te pune atunci cu nemții, cu polo­nezi și cu francezii, noi avem o istorie scurtă și de asta mă gîndesc să-i scuz pe politicienii noștri. Să-i scuz pentru că sînt inculți în termeni de cultură politică, imaturi și infantili în termeni de dialog politic.

Această egalizare a șanselor între femei și bărbați este mult sabotată de religie

O.V.: Să fie și un fel de înclinare aidoma celei fa­ță de Imperiul Oto­man? Că doar tot ne uităm cu ciu­dă în curtea străinului.

A.L.: Este adevărat, dar pe de altă parte de ce mi se pare mie că lucrurile sînt aiurea este pentru că românul are mai mare încredere în străini, decît în el. Spuneau să ne facă dreptate cei de la Bruxelles, că noi nu ne putem baza pe ai noștri. Asta nu înseamnă atunci același lucru cu a te supune străinului sau Imperiului Otoman, atunci era cu totul alta situația, mai degrabă ar vrea să spună că, de cum vii pe solul ro­mânesc, cum se schimbă lucrurile to­tal.

Am colegi care-s europenizați ca indivizi, si profesional și comportamen­tal, dar totuși practică un nepotism incredibil. Nu vreau să spun că nu există un nepotism sau relaționism și în străinătate, dar el este controlat, parcă mai discret. Poți să îți împingi copilul și la altă facultate, nu trebuie să îl ai sub fusta ta. Trebuie să vadă și ce este mai departe, să plece. Acest lucru vine de la Ceaușescu, el nu ne-a lăsat să plecăm și să vedem și altceva. E sindro­mul faianței albe, omul de pe stra­dă nu realiza că există și faianță co­lo­rată. O vedeau arhitecții prin revis­te, dar el nu. Era faianță albă la spital, la școală ,la closet, acasă, altceva nu știam.

Or astăzi, am văzut că există și altă faianță, dar nu practicăm același lucru ca pe vremuri. Sigur, eu nu dau cu pie­tre în intelectuali, știți cum este, favoritismul de clasă funcționează, tre­buie să țin cu ei, dar îi văd cu un ochi foarte critic, nu că ar trebui să fie mai implicați cum au fost polonezii, chiar și ungurii sau nemții. Ai noștri practică o psihologie levantină, au un spi­rit fanariot, vor să predea și la stat, și la privat, dar hai să îmi pun copilul asistentul meu. Nu neg, omul este om, dar mecanismele de control fun­cțio­nează, la noi este pe față. Ați văzut un caz în Europa în care apare socrul cu ginerele, cu fiica, toți grămadă, în­tr-un singur partid?

O.V.: Dar de cine ar trebui să-i fie frică? Românul găsește mereu cî­te o fantă, chiar și la autorități.

A.L.: Cred că românul are o frică interpersonală mai degrabă, decît una a socialului. Ne lipsește acel condu­cător, acel om cu viziune. Haideți să iau Ministerul Educației, vezi că fie­care dă cu pietre în anteriorul lui, iar aceasta este o practică generală. Păi, dacă te duci la dentist și-ți faci dinții, îți spune „dar cine v-a lucrat înainte?” Nimeni nu e în stare să spună că celă­lalt a făcut o treabă bună. Fiecare se cri­tică pe celălalt, fiecare face pe gro­za­vul și vrea să schimbe ceva. De 20 de ani nu există o continuitate și ea putea fi bazată pe faptul că orgoliile și interesul personal trebuiau să fie sub interesul public, comun sau al tuturor. Din acest punct de vedere, noi fun­cțio­năm doar prin schimbări continue care crează o discontinuitate aberantă care nu duce la nimic. Nu avem o gîn­dire în consecințe, cum era pe vremuri, puneai toată populația feminină să facă copii, dar tu n-ai grădinițe.

Psihologul se încarcă, da­că este bun, dar preotul se spală pe mîini și dă problema divinității ca s-o ducă mai departe.

O.V.: Atunci ce atitudine au față de biserică?

A.L.: Biserica există, numai că edu­cația religioasă este zero. Dacă în­tre­băm pe cineva de pe stradă de ceva din Noul Testament, nu știe. Sîntem practicieni pentru că am luat obiceiul ritualului, iar acesta este o ceremonie concretă, este cu mîncărică, cu bău­tură, cu orgolii. Este viață, dar nu este teorie, nu este idee, nu este nimic alt­ceva.

Românii nu cred că sînt credincioși, ei sînt superstițioși. Dacă stai să te gîndești la nivel lingvistic, există aceste expresii care merg pînă în profunzimea noastră: „ce dracu m-a apucat?”, deci dracul e prezent, dar avem și „dacă mă ajută Dumnezeu”. Astea sînt frecvente în limbajul nostru, ele produc niște sedimente mentale.

Pe de altă parte cred că ortodoxia a ținut și ține în continuare pe loc so­cietatea noastră. Cred că această ega­lizare a șanselor între femei și bărbați este mult sabotată de religie. Dacă nu ar mai fi clientela feminină, bisericile noastre ar fi muzee, ori la noi nu sînt muzee, sînt pline de oameni. Interesul românului în soartă și acest externa­lism important ne face să nu progre­săm. Tot ce mi se întîmplă vine din afară, nu vine din mine. E ca într-un divorț, în care spunem cine e de vină. Nu e niciodată numai unul de vină, amîn­doi sînt de vină, o relație se face ca mărțișorul, cu două fire, noi vrem numai un fir alb. Nu vorbim cum trebuie.

O.V.: Și asta nu duce la ipo­cri­zie în privința relației cu Dumnezeu?

A.L.: Noi tragem la marionete, es­te un sistem. Ține de o duplicitate ca­re este în ADN-ul nostru gri, una co­gnitivă, care dă semne de expresie com­portamentală.

O.V.: Păi, sîntem sortiți eșe­cu­lui?

A.L.: Da, poate să nu îi spunem eșec, dar întotdeauna înnotăm sub apă, nu sărim ca delfinul. Noi sîntem întot­deauna pe dedesupt, ca mo­luș­te­le.

O.V.: Preotul a jucat rolul de te­ra­peut în acea perioadă?

A.L.: Preotul, față de psiholog, are alt statut. Psihologul se încarcă, da­că este bun, dar preotul se spală pe mîini și dă problema divinității ca s-o ducă mai departe. Îi este mult mai ușor, el este intermediar, pe cînd psiho­logul nu.

Înainte, frica ne făcea să fim cuminți

O.V.: De unde vine această nostalgie crescîndă față de regimul co­mu­nist?

A.L.: Păi eu să vă arăt că am un teanc de dosare birocratice. Ba e cu un contract la lumină, cu service-ul la centrală, apoi încă un certificat. Înaintea nu aveam decît o hîrtiuță, mă înne­bunește complexitatea asta, trăim foar­te birocratic, iar totul trece din oral în scris.

Noi sîntem o societatea orală, noi vorbim, pe asta s-a bazat și regimul, atunci cineva îți dădea telefon și-ți spunea să vii la defilare. Dar cine ți-a spus? Nu conta, tu te duceai. Nu uitați că avem acte semnate cu iscălitură indescifrabilă, nu ai la cine să te duci, nu știi cine a fost atunci și trebuie să răspundă.

O.V.: Dar această nostalgie care  se pro­pagă la nivel de societate nu ți­ne numai de latura personală a unuia singur.

A.L.: La asta participă și șomajul, iar atunci două lucruri erau clare: dacă lucrez la buget, ies la pensie și pensia-i asigurată. Astea sînt acum cu semnul întrebării. Criminalitatea, libertatea în­țeleasă prost, alergia românului la re­guli arată că sîntem un popor indisciplinat și nedresat social. Eu cred că înainte frica ne făcea să fim cuminți, acum libertatea este prost înțeleasă, toată lumea spune asta.

O.V.: Și ar trebui să readucem re­beliunea anilor ’60?

A.L.: Poate că este nevoie, din pă­ca­te românul nu-i animat. Nu zic să fie ca pe vremea Școlii Ardelene, dar arătăm acum ca-n filmele în care pui pe un om acele plăci de fier (n.r.: de­fib­rilator cardiac). Ăla se mișcă, se miș­că și pînă la urmă omul dă în pri­mire sau revine la viață. Ne trebuie ce­va care să ne trezească.

Mă gîndesc cum ar fi fost dacă pe toate gardurile din București aș fi văzut „Jos taică-miu!”

O.V.: Să ne ajute nemții sau o vom face singuri?

A.L.: Ar trebui o combinație. Asta e păcat, că e o contagiune socială, ni­meni nu poate să ne zică cum să ne punem de acord. Eu înțeleg interesul personal, pentru că dorința de putere este mare și e umană la urmă, dar în­cearcă să te gîndești că, dacă vrei pute­re, trebuie să plătești pentru puterea aceea.

O.V.: Dar în timpul regimului, de ce v-a fost frică?

A.L.: Cînd ne-a chemat Secu­ri­ta­tea, la Institut, și ne-a spus să telefo­năm acasă că „nu se știe cînd veți ajun­ge”. Și cred că a fost un fel de spaimă, ideea că nu știi cînd te întorci acasă nu este plăcută. Isaiah Berlin spunea așa, că supraviețuirea te obligă să faci pact cu lumea, altfel te duci în codri. Nu vorbesc aici de lașitate, dar una e să te supui vremurilor, dar ca să pro­fiți, să ai privilegii, este cu totul altceva. Du­pă revoluție au fost patru mi­lioane și nu știu cîți membri de partid, bun, a fost o masă mare de proști care își plăteau cotizația și stăteau cu capul jos – e survival – dar ăia care au fost activi și care conduceau învățămîntul politic, care aveau privilegii, s-au as­cuns în masa asta. Iar unul din meca­nis­mele psihologice foarte bune este, cînd ești un regim mare, că te bagi printre peștii mici ca să nu te vezi.

Așa s-a întîmplat, una este să fii secretar de partid și să îți dea voie să te duci în Franța și ție, tot ca membru de partid, să nu îți dea voie nici în Bul­garia. Ar trebui pusă ideea de di­fe­rențiere, de gradație în vinovăție sau în acceptarea realității. Nu toată lumea are același grad de supunere. Dacă îți smulge unghiile și te înne­bu­nește și te torturează fizic, cedezi, nu sîntem martiri cu toții, dar cînd tu te propui ca să ai avantaje, nu e același lucru.

Cei mai mari mincinoși sîntem noi cu noi. Asta are ca scu­ză adaptarea, ideea că trebuie să su­praviețuiești ca să nu te sinucizi.

O.V.: Vedem cum torționatul a devenit torționar. Dezumanizarea un­­de l-a împins atunci pe om?

A.L.: Aici este o psihologie în­trea­gă. Se spune că un chirurg este un criminal deturnat către bine, pentru că într-adevăr trebuie să ai un potențial de rezistență ca să îi tai piciorul unui om. Unii torționari au fost aleși, foar­te interesant, pentru că aveau po­ten­țial de violență, au avut frustrări care se rezolvau prin violență fizică sau psihică.

Dacă vă uitați la filme, că tot se poartă, vedeți că toți gardienii au ce­va, că este de partea bună, e una, dar el putea să fie torționar. Din punct de vedere psihologic, undeva se asea­mănă, există trăsături comune de tole­ranță la violență, de lipsă de empatie, de incapacitatea de a te pune în pielea ăluia pe care l-ai bătut.

O.V.: Acești deținuți au căzut deodată într-un abis, nemai­putînd să se agațe de ceva. Cum supra­viețuiești unei asemenea căzături?

A.L.: Acea dislocare te ia ca un vîr­tej, dar, în același timp, trebuie să privim și faptul că omul are capacitatea extraordinară de a se schimba contextual ca să facă față. Se numește înșelare de sine. Serge Moscovici spu­nea că toată lumea minte, mințim constant, mai mult sau mai puțin, însă mai puțin ne gîndim cît de mult ne mințim noi pe noi. Cei mai mari mincinoși sîntem noi cu noi. Asta are ca scu­ză adaptarea, ideea că trebuie să su­praviețuiești ca să nu te sinucizi, să nu vezi fața ta întunecată sau po­ten­ția­lul tău de rău pe care-l ai.

O.V.: De el nu putem scăpa ni­cio­dată?

A.L.: Mă deranjează foarte mult cuvîntul acesta eradicarea violenței. Nu se eradichează nimic, niciodată. Avem în noi și componenta animali­că. Ce înseamnă 2000 de ani? Nimic față de biologia adîncă.

Mă mir și mă supără foarte tare cînd vedem cum concubinul îl bate de-l omoară pe copilul concubinei fă­cut cu un alt bărbat, e clasică. Mater­nitatea și mitul mamei s-a erodat pu­țin, dar dacă te uiți la Discovery, vezi cum un leu se uită la o leoaică și cum îi omoară pe copii. Ea se duce și în­ce­pe o altă viață, cu un doliu, este ade­vărat, dar o ia de la capăt. Leul acela de ce nu a lăsat-o cu puii? Pentru că e le­gea sîngelui, nu o poți judeca. „Nu sînt copiii mei, dar îi țin, pentru că o iubesc pe mama copiilor”, umanitatea este frumoasă, o încercăm, dar rădă­ci­nile biologice sînt foarte puternice.

O.V.: Cît de greu e să îți asumi trecutul?

A.L.: Este foarte greu și să știți că e imposibil să se înțeleagă, eu cred că cea mai mare dramă pentru unii copii este ca tatăl sau mama să fi fost urît de popor și totuși să fie părinții lor. Însă, una peste alta, ei nu pot să-și nege pă­rinții, nu pot să admită, încontinuu le găsesc lucruri pozitive. Nimeni nu este pur 100% negativ sau pozitiv, tot timpul te poți balada în această prisma. Mă gîndesc cum ar fi fost dacă pe toate gardurile din București aș fi vă­z­ut „Jos taică-miu!” Încercați să vă pu­neți în situația asta. Este o psihologie complicată între loialitatea de sîn­ge și respingerea de idei.

Tatăl meu nu a călcat niciodată la Suveica să vadă în ce hal sînt

O.V.: Acum credeți că era necesară o autocenzură în cartea „Prin perdea”?

A.L.: Da, dar nu e politică sau so­cială, e de viață privată. Exhi­bi­țio­nis­mul ăsta – poate că eu sînt conserva­toa­re – nu-mi place. Dar se poartă, e ten­dință extraordinară ca omul să po­vestească lucrurile cele mai intime și zona secretelor personale.

O.V.: O frică față de public?

A.L.: Nu, e frica de celălalt, că o să mă judece, ci pentru că eu cred că un om normal are amintiri, probleme, con­fuzii, îndoieli, care nu consider că sînt necesare să le pun în vitrină.

O.V.: Poate fi considerat defect profesional?

A.L.: Da, e o formă, dar probabil și de egoism. Sînt obsesiile mele. În fond ce este memoria? Un repertoriu de obsesii, sînt un repertoriu de lu­cruri pe care eu le-am selectat. Dacă aș fi avut un frate geamăn, care să fi trecut prin aceleași experiențe ca și mine, poate că selecționa alte amin­tiri.

O.V.: Ce vi s-a părut cel mai spec­taculos la om, de pe acea canapea din biroul psihologului?

A.L.: Faptul că ei se atașează. Ide­ea de atașament mi se pare fascinantă, el pune și problema daturilor biologice, dar și ideea de solitutidine și complicații ale vieții. Pentru că prinde și maternitatea, copii, iubirea și țara, prietenii. Totul se leagă prin aceste firișoare și pe care uneori le tăiem – cînd avem o relație care se strică – alteori încercăm să mai ada­ugăm cîteva. Este ca un nucleu, cum e neuronul cu dendritele.

O.V.: Se rup greu acele firi­șoa­re?

A.L.: Este absolut îngrozitor. To­tuși, avem nevoie de atașamente, nu este nici un om care să nu le aibă. Se spunea că pe Al Capone l-a prins poliția pentru că ducea flori de ziua mamei lui și altfel nu ar fi avut cum să îl prindă.

O.V.: De ce v-a fost frică la oa­meni?

A.L.: Dacă e să mulțumesc pentru ceva naturii, este pentru faptul că nu sînt invidioasă. Asta-i cea mai ne­no­rocită zestre genetică care ar putea să fie. Gîndiți-vă că mie îmi place pu­loverul dumneavoastră, mi-am stricat toată ziua, sînt prost dispusă, iar la noapte, cînd îmi aduc aminte că eu nu am puloverul dumneavoastră, îmi neno­rocește viața degeaba. Oricînd va fi cineva cu un pulover mai frumos ca al meu, oricînd va fi cineva mai frumos decît mine, oricînd va fi cineva mai bogat ca mine. Vă dați seama, mă autonenorocesc pentru nimic și nici nu pot schimba ceva.

O.V.: Și nervii dumneavoastră pe cine-i aruncați?

A.L.: Poate că sînt o sangvină clasică, nu am stări de furie, în general, eu evit conflictele, ies din scenă. Nu am darul certei. Românii nu știu să-și prezinte divergențele rămînînd prie­teni, toată ziua își iau personal problema.

Pe de altă parte, cred că m-am gîn­dit foarte bine că nu trebuie ca nefericirea mea să devină publică și să-i în­carc și pe alții cu aceste probleme. Cînd eram la Suveica, niciodată nu mi-am adus copilul acolo, deși măcar taică-miu putea să mă aștepte cu el afară. El niciodată nu a călcat la Su­veica să vadă în ce hal sînt, nu i-am spus niciodată de acele grozăvenii. Nu are sens, unele lucruri le spunem gra­tuit și am considerat că din asta îți vine un oarecare calm.

O.V.: Nu intervine și presiunea?

A.L.: Este adevărat. Dar încet-încet se învață un fel de igienă a minții și trebuie să ai un management al dorințelor, al reacțiilor. Nu o să mă enervez că am luat pantofi proști la fel ca atunci cînd un coleg face o prostie.

George GURESCU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top