Mai mult decît „Bucuria”

Era cald cumva, lumea aluneca pe bulevardul Ștefan cel Mare, ca într-o zi de sărbătoare. Pașii îi purtau altfel, mînați de speranță, dar fă­ră să-i ducă nicăieri. Pe stradă era li­niște de obicei, mașinile vechi o­preau la semafoare regulamentar, cîte trei polițiști în haine negre patrulau în sus și-n jos, căutînd un fior ce nu se lăsa descoperit.

În încăperi însă, discuțiile explodau în combustie spon­­tană, lumea se înflăcăra la ori­ce cuvînt. Le plăcea mult să vorbeas­că despre politică, în fața unui pahar cu tărie sau vin. Se mîndreau cu gîn­di­rea lor deschisă pe bună dreptate. Învățați să credem că toți moldo­ve­nii doresc să emigreze în Româ­ni­a, încercam să le descopăr în ochi fi­o­rul de a evada. Nu am găsit ni­mic, pentru că în țara unde umbra lui Vo­ronin se simțea la orice colț, oa­me­nii erau acasă.

Oamenii te întrebau cu melancolie: „Ce mai e pe la Iași?”, dar atît. Și atunci n-am înțeles deloc de ce ei n-ar vrea să se țină după mine cînd luam „rutiera” înapoi spre casă. A­poi, cu gîndul la minunile dulci ale fabricii „Bucuria”, nu m-am mai a­ple­cat asupra Basarabiei decît cu ochiul turistului.

Am trăit apoi la televizor și pe rețelele de socializare revoluția de anul trecut. Poate că nu au cîștigat atît de mult atunci, dar de fapt și-au recăpătat curajul. Au avut puterea să se ridice. Au avut nevoie de un șoc ca inima să le redea pulsul.

Întotdeauna au fost acuzați că n-au știut să iasă din mocirlă vo­tînd atîția ani pentru comuniști. Ca și cum decizia potrivită este să mizezi pe noroc, nu să analizezi bine situația. E ca și cum ai avea un alcoolic în ca­să și toată lumea s-ar aștepta să-l dai afară ca să-ți meargă mai bine. De parcă ai putea șterge cu buretele toa­tă suferința.

Moldovenii au înțeles că de fapt trebuie să domesticească acest co­mu­nism și asta se putea doar ieșind în stradă. Nu au scos mortul din ca­să, i-au făcut doar rînduielile creș­ti­nești ca să meargă mai departe. Acum este șansa lor. Acum au pri­mit libertatea de a alege cu ade­vă­rat. Poate că au și orgoliul de a ară­ta tuturor că nu toți vor să vină în România.

Andreea ARCHIP