La o aniversare

În bucătăria îngustă, bătrîna strîn­ge cîrpele umezite, împrăștiind un iz acru-dulceag. „Am avut inundație.” Gea­mu­rile sînt aburite înăuntru, pentru că a­fa­ră e frig, înnourat și plouă a dez­nă­dej­de. Doamna Ilioiu încearcă să păs­tre­ze tot timpul călduț în bucătărie.

Aici doarme soțul ei, domnul Ilioiu, pe un pat lung. Dimineața cînd domnul Ili­o­iu se trezește, primul lucru pe care îl ve­de e aragazul. Apoi încearcă să se ridice, dă să întindă mîna, să își sprijine corpul de marginea patului și să se împingă î­na­in­te. Ea apare ca de nicăieri, la timp pen­tru pastile. Vorbesc destul de puțin, sînt zile cînd el nici nu vorbește, doar se plim­bă greoi prin apartamentul îngust din orașul Făgăraș. Ion Ilioiu îm­pli­neș­­te astăzi (n.r. 24 noiembrie) 83 de ani. Va fi o zi ca oricare alta, probabil vor trece amîndoi în sufragerie și se vor așe­za în cîte un fotoliu, și ea îi va citi.

Domnul Ilioiu nu prea mai vede. Și-a compromis ochii în timpul celor ze­ce ani de închisoare la Aiud, unde a a­juns pentru că s-a opus comunismului în 1948, în timpul lui Gheorghe Gheor­ghiu Dej. Acum stă pe patul din bu­că­tă­rie cu ochii închiși și soția îl do­je­neș­te cald. „Măi Nelu, se poate să dormi cînd avem musafiri?”

„Aveam colegi care s-au atașat fă­ră să cîrtească ideilor comunismului. Aceș­tia erau elevii cei mai slabi din clasă și cu un comportament îndoielnic. Am refuzat să intru în rîndurile or­ga­ni­za­ți­ei de tineret comunist. Acest lucru m-a fă­cut să fiu pus pe lista neagră a Se­cu­rității, pe care au completat-o toți co­le­gii mei. Noi am re­nunțat la familii, la viața linștită de acasă, la plăcerile vîr­stei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mînă trupele armatei și ale se­cu­rității care voiau să impună o dicta­tu­ră comunistă cu minciună și asu­pri­re. Eu am rezistat în munți pînă în august 1954, cînd într-o lupta deschisă pe Muntele Avri­gului securitatea m-a rănit grav.”

Pe la ei mai vine un vecin bine­vo­i­tor de la etajul patru, o ajută pe doamna Ilioiu să își sprijine soțul, dacă se în­tîm­plă să coboare în vreo zi să ia aer. Și doamna ar avea nevoie de cineva ca­re să o sprijine. Are 87 de ani și și-a cunoscut soțul tîrziu, cînd era deja o femeie de 48 de ani. Așa se face că mariajul lor nu a fost binecuvîntat cu copii. La acea vreme și-au unit singurătățile și ea a aflat cu fiecare zi ororile prin care a trecut soțul ei. A aflat că a făcut parte din Grupul lui Ioan Gavrilă Ogoranu, unul dintre cele mai cunoscute grupuri de rezistență anticomunistă din munții Făgăraș. Cînd a luat această cale, Ion Ilioiu avea 18 ani și era în ultima clasă de liceu. Cînd l-a prins Securitatea avea 24.

„În starea de hipnoză mi se im­pu­neau stări limită, ca de pildă: Ești la mar­ginea unei prăpăstii adînci, nu es­te nici un fir de iarbă de care să te ții și mîinile îți sînt legate; te împiedici și îți rupi piciorul. Fiind hipnotizat, sim­țeam și trăiam toate acele stări care de fapt e­rau imaginare. Mi-au insuflat stări de iubire sau de ură profundă. M-au în­nebunit. Ajunsesem să mă urăsc pentru că trăiam. Îi rugam să mă omoare pentru a-mi opri chinurile.”

Acum cîțiva ani mai aveau și alți vizitatori în afară de vecinul de la pa­tru. Venea Ogoranu pe la ei – liderul grupului de partizani din care a făcut parte – și cei doi stăteau împreună și vor­beau cu orele. Își aminteau de chinu­ri­le prin care au trecut, și îi aminteau pe bravii lor camarazi, uciși toți de Se­cu­ri­tate. În 2006 Ogoranu s-a stins și Ion Ilioiu s-a simțit de parcă a pierdut pe străzi manuscrisul cu biografia vieții lui și paginile s-ar fi împrăștiat în aer. A rămas atunci ultimul supraviețuitor al Grupului Ioan Gavrilă Ogoranu, care a acționat pe versantul sudic al munților Făgăraș, rezistînd în săl­bă­ti­ci­a munților mai bine de 10 ani.

Acum, în bucătăria lui Ion Ilioiu nu se întîmplă nimic. O să își ia pastilele din mîna soției sale, în următoarele două ore. Apoi se va întinde pe pat și va asculta ploaia. Înăuntru e cald.

„Urmările vieții din închisoare le resimt și acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai tîrziu. Cu toate acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am făcut. Cred că am făcut ce trebuia. Chiar dacă nu am biruit, am conștiința împăcată și nu mă simt vinovat pentru deznodămîntul luptei noastre. Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt aș proceda la fel.”

(mărturia lui Ion Ilioiu, extrasă din cartea „Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”, semnată de Ioan Gavrilă Ogoranu)

Roxana LUPU