Luca Niculescu: Eu, la 22 de ani, primeam 100 de scrisori pe săptămînă, iar părinții mei nu au avut parte niciodată de așa ceva

Cîndva, pe vremuri, pe cînd dezvelea fremătînd scri­sorile ascultătorilor, Luca Niculescu era un jurnalist mulțumit. Îl încîntau aventurile prin colțurile fostei Iugo­sla­vii, deși se pricopsea mereu cu dureri de spate de la re­por­tofonul de 13 kilograme. De asta a și rămas în Ro­mâ­nia, pentru că e o țară „interesantă”, perfectă pentru un jur­nalist. La Iași a venit să ne împărtășească din ex­periența sa în cadrul atelierului „Intercultural Radio”. Cu acest prilej, s-a sprijinit de masă și s-a lăsat năpădit de a­mintiri. L-am crezut cînd mi-a spus că atunci era mai bi­ne.

OPINIA VECHE: Ați participat vreodată la o ședință de spi­ri­tism? 

LUCA NICULESCU: Nu, n-am par­ticipat niciodată. Era ceva la mo­dă atunci, demult, la începutul seco­lu­lui al XX-lea, să se facă ședințe de spi­ri­tism, ceva care venise pe filieră orien­tală, din descoperirea Indiei în secolul al XIX-lea de către Occi­dent. Cred că acesta este unul dintre mo­tivele pentru care spiritismul a fost atît de la modă la sfîrșitul seco­lu­lui al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Nu era numai în România. Dim­potrivă, venea pe filieră occidentală, britanică, franceză, existau tot felul de societăți, academii de științe ocul­te. România era în trendul vremii, se făcea spiritism, dar eu n-am participat, într-adevăr, m-am născut o sută de ani mai tîrziu! Nici nu mai știu cum erau ședințele, știu că sînt mai multe modalități, din cîte îmi spunea bunicul meu. Pe de o parte, e cea clasică, cu un pahar și cu niște litere. Ei, la ședințele lor de spiritism, din cîte știu, făceau altfel, aveau un medium. De fapt, unul dintre ei era mediumul în care intra spiritul celui decedat și acela începea să vorbească cu vocea spiritului, să scrie cu caligrafia lui. Cel puțin, așa mi se spunea mie și as­tea erau hîrtiile pe care le-am men­țio­nat în interviul din revista His­toria, cele cu caligrafia presupusului spirit.

Nu, n-am fost atras de spiritism nici cînd eram mic, nici la maturitate. Cred că dacă există o viață de după, ori­cum o vom afla cu toții la un mo­ment dat. Sînt atîtea lucruri importante de făcut în viața asta, cu cele care se întîmplă în lumea asta, încît, cea de după mai poate să aștepte.

O.V.: Despre acele hîrtii vi se spu­nea că aveau texte scrise cu voi­nța spiritelor unor autori precum Caragiale sau Eminescu. Le-ați răs­foit vreodată?

L.N.: Da, da, le-am răsfoit, dar îmi era cam frică, pentru că ești mic și cînd ai nouă-zece ani, cînd auzi că bunicii tăi vorbesc cu morții, te simți așa, cel puțin bizar. Nu încercam să le cotrobăi și nici nu puneam prea multe întrebări despre asta.

O.V.: Erați, prin urmare, un co­pil cuminte.

L.N.: Cred că da, n-am făcut ba­za­conii.

Atunci cînd ești mic, ești foarte conformist

O.V.: Atunci le răsfoiați din cu­rio­zitate doar?

L.N.: Dar cine n-ar face-o, știind că sînt niște hîrtii interzise sau ap­roa­pe interzise? Hai să fim serioși, orice copil e atras de ceea ce este interzis. Și ăsta a fost unul dintre motivele pen­tru care am învățat franceza. Pen­tru că ei vorbeau despre lucruri la care noi, copiii, nu aveam acces. Nu era vorba numai despre spiritism. Dis­cuțiile politice din casă se purtau de asemenea în franceză. Și mă cam enerva, la un moment dat, faptul că vorbesc într-o limbă străină. Însă, cînd întrebam de ce o fac, îmi spu­neau: „N-ai decît să înveți și tu fran­ceza”. Sau germana, că vorbeau și în germană.

O.V.: O formă strategică de a tre­zi „pofta” pentru limbile stră­ine.

L.N.: Cu siguranță asta era.

O.V.: Le-ați mărturisit vreoda­tă acest lucru părinților dumnea­voas­tră? Ei știu că ați încălcat regula documentelor?

L.N.: Nu prea am vorbit despre asta. Atunci cînd a apărut interviul în Historia, m-a sunat mama și era pu­țin surprinsă, nu se aștepta. Nici n-am avut discuții foarte amănunțite des­pre asta. Știu că bunicul meu mi-a spus odată: „Dom’le, nu te băga. Mai bine nu”. Și, cum sînt destul de fricos, nu m-a in­te­resat.

O.V.: Ce altceva vă mai în­fri­coșa?

L.N.: Cred că aveam temerile pe care le au și alți copii. Teama de în­tuneric, de exemplu. Nu-mi plăcea să dorm cu lumina stinsă. Cred că am fost un copil normal din multe pun­cte de vedere, nu aveam temeri foarte mari. Dar cred că oricine dintre noi, dacă ar ști că are în casă do­cu­mente sau hîrțoage de acest fel, ar încerca o oarecare angoasă.

O.V.: Vi se interziceau și alte lu­cruri în copilărie?

L.N.: A, da, părinții mei spuneau că scara este ca să te urci pe ea, nu ca să te joci, așa că dacă aveam vreun prieten cu care voiam să mă joc, trebuia să îl invit în casă. Dar mie îmi era cam jenă să îmi invit prietenii în casă, din cauză că aveam mobilă ve­che, desperecheată. Sigur, ea avea o oarecare valoare, dar asta conta mai puțin pentru mine. Atunci cînd ești mic, ești foarte conformist, vrei ca obiectele de la tine din casă să fie ca ale celoralți, or noi nu aveam mobilă nouă, care să strălucească. Dim­po­trivă, aveam mobila asta veche, cam ce apucaseră ei să recupereze din casele de unde fuseseră dați afară. Ta­blourile erau vechi, cu rame zdre­lite, cu cîte o gaură pe ici, pe colo, nu fu­seseră recondiționate. Mă cam jena așa, cînd eram mic. Dar erau, în schimb, prieteni de-ai mei care ve­neau la mine tocmai pentru că le plăcea universul ăsta în care trăiam noi, care era diferit față de cel al casei lor. Țin minte, aveam un candelabru imens, mare, mare, din bronz, care era făcut pentru un salon serios, o încăpere cu un tavan înalt. Noi aveam tavanul de nici doi metri din apartamentul în care stăteam și ai mei fuse­seră nevoiți să taie tija, în așa fel încît să încapă, dar tot era foarte înalt. Cred că venea pe la un metru șaizeci. Dar era pus deasupra mesei principale din sală, astfel încît să nu te lovești cu capul de el, și era foarte frumos făcut. Nici nu știu ce s-a în­tîmplat cu el, cred că l-au vîndut ai mei în perioada comunistă. Din cînd în cînd, mai vindeau lucruri, pentru că eram totuși pa­tru copii și era greu să întreții atîtea guri. Deși era un apartament cu patru camere, întotdeauna era înghesuială și stăteam cla­ie peste grămadă. În plus, sîntem și de vîrste apropiate, din doi în doi ani, așa că nu era cel mai ordonat apartament din lume.

O.V.: În înghesuiala aceea, ați ci­tit cărți la lumînare?

L.N.: Da, cu siguranță. Îmi plă­cea mult Jules Verne, cred că pe el l-am citit la lumînare. Se mai întrerupea lumina, înainte de 1989, deci aveam lumînări sau niște lămpi cu gaz sau cu ulei. Dar în primul rînd trebuia să îmi fac temele.

O.V.: L-ați citit și pe Anton Ba­cal­bașa. Cum vi-l imaginați pe Moș Teacă?

L.N.: Sincer, îmi imaginam că seamănă cu un actor, pentru că mie îmi place foarte mult actorul. Per­sonajul Teacă, în schimb, nu-mi plă­cea, deși era o caricatură foarte dură. Dar nu întotdeauna era caricatural. Fizic, mi se părea că seamănă cu Ion Lucian, asta era. Cartea din care ci­team, din cîte îmi amintesc, avea și niș­te desene, și așa mi s-a întipărit ima­ginea lui. Graficianul pe care îl re­prezentase îl făcuse într-un asemenea mod, încît semăna cu Ion Lucian. Mi-l imaginam un om nu foarte înalt, cu mustață, cu uniformă și cu oche­lari. Dar nu era un personaj care să îmi placă foarte mult. Și, în general, era o lectură nu foarte plăcută pentru un copil de zece-unsprezece ani, pen­tru că se întîmplă niște lucruri oribile în schițele lui Bacalbașa. În pri­mul rînd, sînt despre viața cazonă, cred că ăsta este unul dintre motivele pentru care n-am vrut să fac armata și am fugit cît am putut de armată, chiar dacă ea s-a mai schimbat de la Ba­cal­bașa pînă acum. Și sînt niște schi­țe teribile, în care unii recruți mor, în care Moș Teacă e de o brutalitate în­grozitoare, cu tot sistemul ăla de tortură pe care îl inventase și pe care-l bre­veta cu recruții. E atroce. Apoi, mai sînt și alte nuvele, schițe din via­ța armatei și nu-mi plăcea foarte mult acest univers.

Au fost mulți oameni interesanți în România despre care acum știm prea puțin

O.V.: Spuneați că încă de atunci știați că veți ajunge jurnalist.

L.N.: Da, dar sînt mai multe, e un complex de împrejurări, contexte fa­vorabile, oameni pe care îi întîlnești la un moment dat. Dar și de acolo. Este unul dintre elementele care m-au făcut să dau la Jurnalism. Știam că fu­sese jurnalist, știam ce scrisese, știam că făcuse „Moftul Român” cu I. L. Ca­ra­giale, știam implicarea lui po­litică, chiar dacă nu mă regăseam de multe ori în ceea ce scria el, din punct de vedere politic. E totuși un personaj foarte interesant care ar me­rita redescoperit. Este un om care a trăit foarte puțin, a murit la nici 40 de ani, a avut o activitate extrem de in­tensă, a scris cărți, articole. Sper să am odată timp să mă ocup puțin de el, pentru că este un om neobișnuit, așa cum au fost mulți în România, mai ales în acea perioadă, sfîrșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, oameni despre care acum știm prea puțin.

O.V.: Cum mirosea în casa co­pi­lăriei dumneavoastră?

L.N.: Mie îmi plăcea cum mi­rosea apa de colonie cu care se dădea bunicul meu, probabil o primea de la fosta lui soție, de la bunica din Fran­ța. Îmi mai plăcea cîteodată mirosul de pipă, dar altfel nu-mi amintesc vreun miros specific care să mă fi marcat.

Cred că e mai interesant în România pentru mine decît ar fi fost în Franța

O.V.: Păreți foarte atașat de Fran­ța. Cum de ați rezistat ten­ta­ției de a vă muta acolo?

L.N.: Eu cred că totuși cu profesia pe care o am pot să fac mult mai multe lucruri în România. Dincolo de faptul că e mai greu să faci jurna­lism într-o limbă care nu e a ta, deși lucrez și în franceză, în Franța concurența ar fi fost mult mai mare și ar fi trebuit să „lupt” cu jurnaliști care sînt francezi nativi și ar fi fost mai greu. Apoi, în România sînt atîtea lucruri de făcut, încît nu cred că m-am gîndit vreodată serios să plec în Franța. Gîndiți-vă că aici am trecut prin toate genurile jurnalistice, am tre­cut prin radio, televiziune, presă scrisă. Acolo e o societate mult mai structurată și cu ierarhii bine consoli­date, ar fi fost extrem de greu să ajung să fac atîtea lucruri pînă la vîr­sta asta și încă la acest nivel. Cred că e mai interesant în România pentru mine decît ar fi fost în Franța.

O.V.: Dacă discuțiile în fran­ce­ză din familia dumneavoastră vă ener­vau, cum de iubiți limba atît de mult?

L.N.: Erau și acele benzi desena­te, că noi nu aveam Pif, aveam Ra­han. Eu le citeam mai mult pe la co­legi de-ai mei, cred că costau destul de mult. În schimb, aveam alte benzi desenate de la mătușa Mimi, aveam Riquiqui și Roudoudou. Astea erau niște benzi cu un ied și un bursuc, parcă, mai vechi, cred că de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Deci de la benzile desenate mi se tra­ge. Apoi, am făcut franceza și la școa­lă, așa că nu e un singur motiv, sînt mai multe, dar sigur, faptul că ai mei vorbeau în franceză ca să nu în­țe­le­gem noi, asta mă enerva, într-a­de­văr. Și ți se pare o lipsă de conside­rare, cum să vorbească într-o limbă care nu e a ta? Mă simțeam ignorat.

După Revoluție, jurnalistul era urcat pe un soclu pe care nu-l merita întotdeauna și acum este coborît mai jos decît ar trebui.

O.V.: Primeați scrisori, la în­ce­put, pe adresa redacției postului de radio RFI România. Ce sentimente aveați cînd tăiați plicurile?

L.N.: Mă simțeam foarte bine. În primul rînd, cînd îți vezi numele pe un plic te simți excepțional, ai impresia că ești centrul Universului. Și cînd primești – eram în competiție cu un alt coleg – peste 100-150 de scrisori pe săptămînă, mă simțeam foarte bine. Apoi, scrisorile pe care le primeam eu, care aveam 20-22 de ani, con­ți­neau declarații, aprecieri de genul: „îmi place ce faci”; „aș vrea să am o dedicație”. Nu erau scrisori foar­te ela­borate, dar îmi dădeau un sentiment aparte. Și eram atît de tî­năr, mă simțeam ca și cum aș fi uzurpat o func­ție, un titlu, o ipostază. Eu la 22 de ani primeam 100 de scrisori pe săptămînă și mă gîndeam că ai mei niciodată nu au primit așa ceva.

La noi, fiecare trăiește pentru sine și o face și prost, de cele mai multe ori

O.V.: Sînteți nostalgic după ace­le vremuri?

L.N.: Întotdeauna îți e dor de mo­mentul în care ai avut 20 de ani, pentru că nu îi vei mai avea niciodată. Era o perioadă diferită pentru toată lu­mea, în societatea românească exis­ta mai multă speranță, în general. Oamenii își închipuiau că România va merge bine și va merge bine repe­de, toată lumea rîdea de Brucan care făcuse profeția cu cei 20 de ani. Si­gur, exista multă tensiune, dar și spe­ranță. Acum există tensiune, dar și o doză ridicată de apatie. Mulți dintre cei care voiau să schimbe lucrurile le-au schimbat, însă pentru ei, adică au plecat din țară. Atunci, erau oa­meni care imaginau proiecte de socie­tate pentru România. Acum nu mai văd așa ceva. Din cînd în cînd, mai auzi cîte o voce timidă, dar atît.

O.V.: Timidă din cauza plafonării sau a blazării?

L.N.: Da, intervine un soi de bla­zare, după ani și ani în care vezi că nu există o direcție sau că ținta pe care ți-ai propus să o atingi e atît de de­parte. Cred că societatea a fost cît de cît mobilizată pentru aderarea la U­niunea Europeană. După aderare în­să, am impresia că energiile consumate pentru integrare acum s-au dez­lănțuit într-o interminabilă ceartă in­ternă. Cum să nu fii blazat cînd vezi că în primul rînd la nivel politic semnalele nu sînt bune? Apoi, nici socie­tatea civilă nu e foarte activă, era mai activă înainte. Pe noi, ca indivizi, nu ne văd implicîndu-ne în proiecte de societate, nici măcar în proiecte de cartier. Ai impresia că sîntem spectatorii propriilor vieți. Fiecare trăiește pentru sine și o face și prost, de cele mai multe ori.

O.V.: V-ați rănit vreodată u­mă­rul din cauza reportofonului Na­gra? (n.r.: reportofon profesio­nal fabricat pînă la sfîrșitul anilor ’90, care cîntărea 12 – 13 kg) 

L.N.: Nu umărul, dar am avut du­reri de spate de la Nagra, sigur că da. Odată am mers, cînd eram în fosta Iugoslavie, și am făcut un reportaj, era imediat după bombardamente, acum zece – unsprezece ani, și încă aveam un Na­gra pe bandă. Am mers într-o zi, era foarte cald și nu găseam mașină să mă ducă în Belgrad, pentru că eram într-un oraș destul de înde­părtat. Am mers foarte mult pe jos atunci, cu Nagra-ul ăla greu. A doua zi am avut o durere de umăr teribilă, dar asta e.

O.V.: Faceți parte din prima gene­rație de jurnaliști postdecembriști. S-a schimbat statutul acestor oameni de-a lungul anilor?

L.N.: Da, cred că atunci, după Revoluție, jurnalistul era urcat pe un soclu pe care nu-l merita întotdeauna și acum este coborît mai jos decît ar trebui. Erau excese și atunci, sînt și acum. Dar s-a schimbat și felul în care noi, jurnaliștii, ne raportăm la pro­pria profesie. Atunci eram toți mai entuziaști, credeam și noi că vom schimba lucruri, că avem o profesie care contează. Acum remarc multă blazare, iar ceea ce mă deranjează poate cel mai mult este faptul că își asociază meseria cu una de birou. Jur­naliștii se comportă ca și cum ar avea program de la 9.00 la 17.00. Nu cred că poți să fii jurnalist în felul ăsta. Dacă nu ești interesat tot timpul de ce se întîmplă în jurul tău, dacă nu ești curios, dacă nu vrei să afli mai mult, cred că ar trebui să îți schimbi meseria.

O.V.: Ce fel de conexiune se cre­ează în timpul interviului între intervievat și intervievator?

L.N.: Intervievatorul trebuie să își imagineze cam în ce zonă ar putea să pice răspunsurile, astfel încît să nu fie luat complet pe nepregătite, să poa­tă să reacționeze, să imagineze ur­mă­toa­rea întrebare. De fapt, cone­xiunea de­pinde de la om la om. În general, am mai spus-o, eu cred că jurnalistul nu trebuie să fie nici pro­curor, nici complice. Atunci cînd face un interviu, nu trebuie nici să facă cu ochiul, dar nici să sară pe invitat și să-l asasineze cu întrebări. Nu acesta este rolul nostru. Noi în­cercăm să aflăm informații păstrînd o decență în raporturile cu cel pe care îl intervievăm. Nu poți să îl muștrulu­iești ca la școala primară. Asta încerc să fac, să existe totuși o rezervă între noi, pentru că nu sîntem pe același plan, nu sîntem prieteni, chiar dacă pe unii i-am intervievat de mai multe ori. În general, evit să îmi fac amici din zona celor cu care interacționez în meseria mea. Am puțini amici din zona politicului, de exemplu. Cred că e bine să păstrezi un fel de distanță față de cei despre care vorbești, să nu existe prea multă complicitate.

Acum 15 ani, cei mai mulți îi priveau pe jurnaliști cu simpatie

O.V.: Ați pierdut vreodată contro­lul în una din emisiunile dumneavoastră?

L.N.: Nu, nu asta, dar au fost mo­mente în care intervievatul a răspuns la altceva cînd l-am întrebat eu. Asta e! Încerci să revii, mai pui o dată întrebarea, dacă nu îți răspunde nici atunci, îi spui asta și pe urmă gata, treci la alt subiect, nu poți să rămîi toată emisiunea pe o întrebare. As­cul­tătorii sau telespectatorii in­te­li­genți oricum își dau seama că are un motiv pentru care nu ți-a răspuns. Poate că un alt coleg, cu o altă oca­zie, are mai mult noroc, dar sigur mai sînt și alte lucruri importante de aflat.

În România însă există o agresi­vi­tate foarte mare în acest sens. Totul depinde de miză. Dacă ai oca­zia, dacă tu știi că în fața ta e un om care are un adevăr esențial, important pentru societate, și tu știi că dacă ți-ar răspunde la acea întrebare, ar fi un răspuns determinant, da, poți să in­siști. Dar, de cele mai multe ori, se insistă pe mize mici, nu pe lucruri fundamentale și se creează o atmosferă de supărare generală și nu prea înțelegi de ce. Da, poți să vînezi un răspuns cu multă insistență dacă miza e importantă. Dar depinde de temperament, de școala pe care ai făcut-o.

O.V.: Cu care dintre invitații dum­­neavoastră ați comunicat cel mai eficient?

L.N.: Asta ar însemna să îi favo­rizez pe unii sau să se înțeleagă că sînt unii pe care îi plac și alții pe care nu-i plac. N-am avut surprize ma­jore, neplăcute, în interviurile pe care le-am făcut. Sînt oameni de la care știi că se poate întîmpla să mai ai o de­cla­ra­ție surprinzătoare, sînt oa­meni care au, cum zic francezii, simțul formu­lei. Președintele Bă­ses­cu este unul dintre ei. Mi-a spus odată, în unul dintre interviuri, că clasa politică româ­nească se vede „ca un fel de zoaie scursă pe un geam”. Nu mă așteptam la o asemenea formulare atunci cînd am intrat în interviu, recunosc, dar mai sînt și alții care au exprimări plastice.

O.V.: V-ați simțit vreodată vizat atunci cînd s-a vorbit, și se întîm­plă tot mai des, despre jurnaliști în sens negativ?

L.N.: Da și nu. Cred că respon­sabilitatea este în primul rînd indivi­duală. Nu există un organ de presă care să se numească „Jurnaliștii”. Nu facem toți aceeași meserie, nu o fa­cem în același fel, n-avem aceleași valori, nu ne ghidăm după aceleași lucruri în viață, deci nu mă simt la fel ca alții pe care nu o să îi citez. Pe de altă parte, știu că în mintea oamenilor acest amalgam e deja făcut. Deci, mă afectează. Înainte, acum 15 ani, cei mai mulți îi priveau pe jurnaliști cu simpatie, iar acum cînd spun că sînt jurnalist, sînt privit cu oarecare suspiciune.

O.V.: Care dintre cele două canale, televiziunea și radioul, for­mează mediul în care vă des­fă­șurați cu cea mai mare lejeritate?

L.N.: Într-un fel, e un pic mai simplu la radio pentru că sînt doar eu cu invitatul și cu un tehnician în spa­tele ochiului de sticlă. Se creează mai multă intimitate. La televiziune e ce­va mai greu. Sînt foarte mulți oameni în jur, sînt luminile extrem de puternice, ai pe cineva în cască, te anunță că mai ai cinci minute, zece. Bine, as­ta se întîmplă și la radio, dar la tele­viziune ți se mai spune să îți aran­jezi cravata, „Vezi că-ți cade șu­vița pe frunte”. Sînt aceste mici elemente care te pot perturba, dar sînt totuși concentrat cînd îmi fac emisiunile. E mai deranjant însă cînd fac emisiuni cu public. Asta nu îmi place. Adică, e ca și cum aș face un interviu pe un stadion. E o formulă care mă deranjează. Încerc să evit să fac interviuri cu o sută de oameni în jur. Parcă o parte din tensiunea lor o regăsesc în mine.

O.V.: Iar în ceea ce privește presa scrisă?

L.N.: Da, am făcut interviuri și chiar am o anecdotă amuzantă. Am fă­cut un interviu pentru ziarul „Libe­ration”, un ziar din Franța, cu premierul Călin Popescu Tă­ri­cea­nu, înainte de a pleca într-o vizită în Fran­ța. Am făcut interviul, l-am tri­mis, iar înainte să îl publice, mă sună cineva de la ziar, dar nu redactorul-șef, și îmi spune: „Uitați, sînt de la pa­ginare, cer scuze că vă sun așa tîr­ziu. Am o întrebare, eu trebuie să pun poza la interviul dumneavoastră”. Zic: „Da, da, din cîte știu, trebuie să apară mîine”. „Da, și eu trebuie să pun poza.” „Și care e problema?” „Păi, de la nevasta mea, care e ro­mâncă, știu că domnul Tăriceanu e un tip de 50 de ani, un bărbat destul de bine, cu părul grizonat.” Zic: „da!” „E, doar că mie aici mi s-a dat o poză cu cineva care nu are mult păr, are ochii deschiși și care – nu reușesc să o sun acum pe soția mea să îmi confirme – cred că seamănă cu Laurent Fabius (n.r.: om politic francez). Nu cred că e prim-ministrul”. Era poza lui Traian Bă­ses­cu, de fapt, cu care într-adevăr, Laurent Fabius sea­mănă. Ce bine că omul ăla a reac­ți­onat! Cum ar fi fost, de exemplu, mai ales că era o perioadă de tensiune între cei doi, să apară un interviu cu Tăriceanu și o poză cu Traian Bă­sescu alături? Cred că reputația mea ar fi fost arsă pentru următorii cinci ani. I-am mulțumit omu­­lui ăla de la paginare cînd am ajuns la Paris, m-am dus să îl văd cu acest scop, pentru că a avut reacția asta. Noroc că el s-a prins.

***

Unde nu e loc de blazare

Despre familia Niculescu știm că s-a instalat în București la mij­locul secolului al XIX-lea, iar nu­me­le de familie a fost, o vreme, unul compus. Luca P. Niculescu. Pe stră-străbunicul redactorului-șef al postului de radio RFI România îl chema Ion Luca P. Niculescu. Apoi au venit comuniștii și Luca P. a dis­părut din numele de familie. Des­pre toate astea, Luca Niculescu cel de azi povestește cu precizie. Un fel de deprindere profesională, ace­ea de a fi curios și de a ști tot. Pentru asta și pentru munca sa a fost de­sem­nat, în 2003, personalitatea fran­cofonă a anu­lui, premiu oferit de Camera de Comerț Franceză în România și Ministerul Cul­tu­rii. De asemenea, în 2007 cîștigă premiul I la sec­ți­u­nea Reporter Eu­ro­pean, acor­dat de Re­pre­zentanța Co­misiei Euro­pe­ne în Ro­mânia, iar în anul ur­mă­tor, pri­mește Premiul Aso­ciației de Tele­viziune din Ro­mâ­nia pentru cel mai bun talk-show. Este jurnalist ra­dio, de televiziune și de presă scri­să. Non-stop.

Lina VDOVÎI