De ce România nu poate fi wiki

Dezbaterile despre WikiLeaks din ultima perioadă, presiunile pe care le fac autoritățile americane pentru a îm­pie­dica accesarea acestui site de informații compromițătoare pentru admini­strația SUA a trezit interesul oameni­lor din toate colțurile lumii.

Zecile de mii de informații clasificate care au apărut aici au stîrnit pînă și atenția oamenilor politici de pe întreg mapamondul. Președintele Ru­si­ei, Med­vedev a profitat de această o­cazie pentru a arăta cu degetul înspre SUA și politica agresivă pe care o duce.

Nu este surprinzător faptul că nici România nu lipsește din adresele se­cre­te ale administrației americane. Ofi­ciali delegați în România au fost instruiți să procure informații despre mediul po­li­tic, slăbiciunile oamenilor politici, ur­mă­rirea evoluției celor care ar putea ur­ma la butoanele care ghidează această țară.

Atitudinea agresivă a ad­mi­nis­tra­ți­ei americane a mers pînă-ntr-aco­lo încît serverul din SUA care găz­du­ia site-ul WikiLeaks a întrerupt co­mu­nicarea, oficialii susținînd că ata­cu­rile permanente ale unor organisme din ex­terior puneau în pericol securitatea in­sti­tuțiilor care și-au găzduit site-urile acolo. Între timp, WikiLeaks și-a gă­­sit sprijin în Europa deși americanii fac lobby pentru ca nici o țară să nu mai per­mită găz­du­irea site­-ului și deci, in­di­rect, accesarea de in­for­mații secrete ale ad­mi­nistrației Bush sau Obama. U­nul din­tre cele mai zgu­du­i­­toare in­for­mații ca­re a apărut a fost înregistrarea unui mă­­cel din­tr-o suburbie din Irak numită Noul Bag­dad.

Aproape 20 de oameni au fost mă­ce­lăriți, printre ei aflîndu-se și doi re­por­teri ai agenției Reuters, cameramanul fiind confundat cu un terorist care du­cea după sine un aruncător de grenade. Toate acțiunea a fost filmată dintr-un elicopter Apache care a executat or­di­ne­le superiorilor și a deschis focul a­su­pra acelor oameni fără să existe vreo amenințare.

Discuția despre ceea ce publică WikiLeaks a ajuns pînă în punctul în care s-a pus în balanță responsabilitatea jurnalistului între a alege să facă o știre sau să protejeze informații cla­si­ficate, de care, poate, securitatea unei țări ar depinde. Granița este extrem de fină. Dar pînă la urmă, finalitatea a­ces­tor informații aruncate cu interes se regăsește în piață – în societatea civilă și felul în care ea se hotărăște să rea­c­țio­neze și să discearnă ceva din avalanșa de informații care izvorăște din mul­ti­tu­­dinea de canale. Societatea america­nă a reacționat dur la imaginile publicate anul trecut, așa cum orice om care prețuiește viața și libertatea ar trebui să o facă.

De multe ori m-am întrebat dacă ar exista un WikiLeaks de România ce s-ar întîmpla. Ar ieși oamenii în stradă în orice piață centrală din orașele mari ale țării să strige „Jos tirania!” sau „Nu războiului!”? Nu cred. Societatea ro­mâ­­­nească nu mai reacționează la nici un stimul, e inertă și atît de preocupată de ceea ce nu există în frigider și pe masa de sărbători, încît întrebările existen­ți­a­le gen „mănînc ca să trăiesc sau trăiesc ca să mănînc?”, nu doar că nu își găsesc răspunsul, dar ele au dispărut din cultura ei spirituală.

Ce s-ar întîmpla dacă ar ieși pe pia­ță informații compromițătoare despre oameni politici, afaceri murdare, contracte oneroase, miliarde de euro aru­n­cate pe geam sau ascunse în vile, pa­la­te și mașini? Nu s-ar întîmpla nimic pen­tru că deja aceste lucruri au fost ară­ta­te de mass-media, iar societatea civilă a preferat în locul unui protest să stea în casă la un meci de fotbal sau să pri­­v­ească „Noră pentru fiica mamei a cărei bu­nică trăiește din telenovele”.

Problema acestei societăți nu se re­găsește în mediul politic, în Palatul Par­lamentului, în cel al Guvernului sau în birourile altor oficiali. Problema es­te emanciparea și lipsa de reacție a unor oameni care trăiesc în această țară precum vitele într-un abator.

Ca să trezești spiritul românilor, in­formațiile WikiLeaks sînt inutile și as­ta pentru că lor le-a dispărut spiritul. Sin­gurul lucru care le-a mai rămas este gri­ja pentru stomac și masa din bucătărie. Ca să ne salvăm pe noi înșine și im­pli­cit România ar trebui să ne transfor­măm mai degrabă într-un popor cu un spirit înfometat, decît unul cu un stomac plin de mîncare.

Andrei CIURCANU