Haos bun de tipar

„Nimeni din cei a căror scrii­tu­ră merită ceva nu ar putea vreodată să scri­­e în armonie.” (Charles Bukowski)

De fiecare dată cînd ne așezăm pe scaunele astea cu tapițeria ruptă, din care iese buretele odată galben, a­cum plin de praf și cafea, ne vine in­spirația. Parcă-n orice alt loc nu pu­tem scrie, sau dac-o facem cu si­gu­ranță iese mai prost ca aici.

E ceva în haosul ăsta, în țipetele lui George sau ale Dianei, în rîsul lui Cătălin și chicotele Elenei. Sau e ceva în fumul de țigară care în veci nu mai iese din pereți. Nu știu, să fie muzica ce uneori se-aude de la do­uă sau trei calculatoare în același timp, ieșind o combinație de electro-jaz-rock-țipete și rîsete, dar acea chestie încă neidentificată pe deplin ne face degetele să joace pe tastele șter­se ale laptopurilor ca cele ale u­nui virtuos pianist pe cale de-a fi des­coperit, undeva într-un apartament de la etajul al doilea.

Și rareori cînd spunem „lasă că textul ăsta îl termin în cămin” ne ți­nem de cuvînt. Pentru că de-acolo lip­sesc pereții pe care ne-am mai is­că­lit în momente de jovială nebunie și Geta, imprimanta care trage cîte cinci foi de-odată și scoate un sfert de print. Lipsește și Ghiocel, Ghiocel Merchez, care vine în miez de noap­te, „deschide-mi și mie ăla”, ve­­rifică livescore.com în timp ce cu mîna stîngă ba notează pe biletele de pariuri, ba le face cocoloș și le a­run­că, înjurînd.

Luați-ne de-aici, către un loc în ca­re avem program normal, în care dor­mim de la 11 noaptea la 7 di­mi­nea­ța, undeva unde nu ni se încurcă pi­cioarele între cablul de la acumulator, cel de la net și vreo două sticle goale, unde-i liniște și muzica-i cu­minte și poate că vom fi mai odihniți și mai puțin țîfnoși. Și-atunci vom scrie despre vreme.

Ioan STOLERU