Mic îndrumar de păcălire a crizei pe o strada ca un sat

Cu cît ajungi mai rar într-un loc, cu atît mai clar vezi cît și ce se schim­bă în bine sau rău de la ultima ta trecere. Așa am ajuns să văd cum, pe stra­­da mea de la Dorohoi, oamenii au dat timpul înapoi. Și nu pentru a pă­că­li moartea, ci criza.

Că moartea a tot venit pe strada Oituz am simțit de fiecare dată cînd primeam un telefon de-acasă si auzeam, pe lîngă veș­tile familiale și nimicurile zilnice, de ultimul vecin pentru care se face po­ma­nă. Cînd s-a dus Loghin ăl Bă­trîn, că așa-i ziceam de cînd încă nu împlinise 50 de ani, am întrebat da­că mai avea oile alea multe. Cînd s-a dus Cheleneagră, vărul bunicului meu, popa din cartier a rămas fără diacon. Cînd s-a dus nenea Stelu m-am gîn­dit doar la cîte datorii istorice mai a­vea pe caiet, la birtul de la podu’ Buhai. Apoi s-a dus bunicu’ și am înțeles cum, pe o stradă ca un sat în­tr-un orășel de provincie oamenii dau timpul înapoi pentru a păcăli criza, dar nu de-ajuns cît să păcălească și moartea.

Oamenii despre care povestesc sînt dintre cei care au așteptat vreo do­uăzeci și cinci de ani ca să „se bage” gaze și pe strada lor, și visau la ziua în care despicatul lemnelor va rămîne o amintire din vremuri cu ierni geroase de-ți pică degetele fără pre­a­viz. Făcutul focului se transforma­se într-un ritual greoi, mai ales dacă lem­nele erau ude și motorina „de a­prins” era scumpă. Așa că, în timp ce-și aduceau din pădurea Horlăcenilor căruțe cu lemne, tocmite greu cu cî­te-un pădurar mai hapsîn, toți visau la ziua în care țevile alea galbene vor trece și prin curtea lor și bătrînețile vor fi cu puțin mai tihnite. Doar o a­prin­dere de băț de chibrit și gata fo­cul, își ziceau, și s-a și întîmplat prin toamna lu’ 2003.

Cînd am ajuns acasă, de curînd, am văzut din nou lemnele la poartă. Veneau din alt timp pentru mine, dar mi s-a explicat că gazele s-au scum­pit așa de tare încît e mult mai ieftin să faci focul cu lemne. Și-am mai vă­zut cîte ceva. Beciul, în care nu mai coborîsem de cîțiva ani, își reluase locul privilegiat în curte, iar congelatorul a fost scos din priză din aceleași motive ca și gazul. Ca în nici un an recent, oamenii au adunat saci cu ciuperci din pădurile pe care le împărțim cu ucrainienii și le-au fă­cut zacuscă sau tocană, puse și ele la beci pentru o iarnă de la care nimeni nu știe la ce să se aștepte. Găinile se taie toate acum, ca să nu existe „guri de hrănit” peste iarnă, cu speranța că ouă de clocitoare se vor găsi la pri­mă­vară. Și singura mare întrebare a cartierului era „crezi că ne taie ăștia și pensia?”.

Pînă să afle, au dat timpul înapoi pentru a păcăli criza pînă la vremu­rile în care focul se face cu lemne, beciul e plin, iar găinile se taie toate odată, înainte să dea prima zăpadă…

Liviu IOLU