Bebița învață de la copaci

E o casă în Iași, undeva între sta­­ția Pădurii și Piața Chirilă, mi­cu­ță așa, zglobie chiar, împrejmuită de o curte imensă prin care înoată mai multe rațe. Din casa aceea răz­bat, din zori pînă în întuneric, acorduri supărătoare de manele, motiv pen­tru care vecinii sînt retrași și nu-i loc nici de „Bună ziua” între ei. Pe pri­spa acoperită cu o velință furată de pe undeva, se așază Duda, o fe­me­ie cu părul împletit în două cozi lungi ca șerpii, și își instruiește o­dras­lele, vreo șase țînci, cum să cer­șea­scă mai bine.

Puradeii știu locurile în care să se pisicească pentru un ban. Pe lîn­gă spitale și în poarta Mitropoliei, că în tramvaie, stații și piețe nu le prea merge. Oamenii s-au săturat, îi pri­vesc cu dispreț, rîd în gura mare, mai ales ăștia tineri, și își sugrumă gen­țile de frică. E bine știut că pu­ra­deii, dacă nu le dai, fură.

Bebița e copila care face proble­me, nu aduce bani acasă. Dacă e lă­sată singură pe străzi, hălăiduiește toa­tă ziua cu ochii în soare, culege flori de pe marginea șoselelor din ca­re face, cu migală, cununițe. Bebița e teroarea familiei, cioara albă, co­pi­lul blestemat, năuc, care încalcă toa­te regulile. Nici urmă de profit de pe urma ei. Din cauza asta, cînd se în­toarce în curtea cu rațe, maică-sa începe să zbiere de cum o vede, își îndeasă mîinile în pletele fetei și nu o lasă să doarmă pînă nu-i desenea­ză tot spatele cu dungi de nuiele.

În timp ce frații Bebiței, mai a­les Gabor, sînt ascultători și pri­mesc, pentru asta, în fiecare seară, cî­te o felie de pîine unsă cu pateu de porc, fata e strînsă la piept din an în Paște. Și ce dacă? O fi Duda cea mai bună mamă din lume pentru ceilalți, dar Bebi nu o crede, ea vrea o altă cur­te, un cîmp cu păpădii, de pildă. Într-o zi, va ieși pe poartă și Duda va răguși în urma ei.

Lina VDOVÎI