Cea mai tristă victorie

Să fie clar de la început, sîntem du­șmani. Ne aflăm mereu de părți di­ferite ale baricadelor, sau, mai bi­ne zis, ale catedrelor roase de timp și de pixurile celor mai plictisiți din­tre noi. Ne vînăm unii pe ceilalți în­că de la începuturi, atunci cînd cercu­lețele nu ne ies perfecte și tabla în­mulțirii nu vrea să intre de nici un fel în căpățînile noastre zburlite.

Cu cît creștem mai mari, cu atît mai as­cu­țite devin săgețile războiului: noi cu poreclele și pionezele pe scaun, voi cu doiul și ședința cu părinții.

Pri­mele coșuri complică și mai mult situația și cu cît mai tare țipați la noi, cu atît mai puțin vă auzim. Și nu mai zic cît de penibil ne simțim cu toții la lecția aia de biologie, des­pre pistil și stamină: voi roșiți în fa­ța clasei și încercați să păreți cît mai se­rioși, iar noi roșim de rîsul care par­că ne iese și pe urechi. Între timp, noi nu stăm degeaba, in­ven­tăm noi tehnici și metode ca să vă pă­călim cît mai original. Iar la bac, în loc să a­vem învățate toate „o­pe­re­le marilor scriitori români” și car­tea de conjugare a verbelor pe de rost, însușim doar partea cu cele mai șmechere teh­nici de copiat, pe care n-am să le scriu aici, de dragul ca­ma­­razilor, care mai au de trecut prin fo­cul a tot soiul de examene, teste, etc.

Studenția ne pare cea mai frumoa­să pentru că avem impresia că nu vă mai pasă dacă am citit sau nu toa­tă bibliografia de la finalul cursu­lui. Sîntem prea mulți și ne lăsați în pace, n-aveți cum să faceți față u­nei armate atît de numeroase. Aveți un singur leac pentru noi, cu efecte pe termen îndelungat: cinciul de tre­cere.

Iar acum, cînd sînt atît de a­proa­pe să cîștig acest război, mă întreb ce se va întîmpla cu noi, discipolii, cînd nu vom mai avea cu cine să luptăm, cui să inventăm porecle și pe cine să min­țim că „desigur, am citit cursul”. Cum trăiesc oamenii mari?

Anastasia CONDRUC