Între biserică și sat, o copilă

I-a fost alături de cînd se ști­e. De pe vremea cînd se juca cu pu­ii pe care îi punea într-o cutie ma­re de carton și striga cît o ține gu­ra că sînt de vînzare. El, pe a­tunci încă „fratele Onofrei,” îm­bră­cat cu haine negre și lungi in­­­tra în curte, se așeza pe o bu­tu­­rugă, scotocea în desagă cî­te­va minute și scotea cîte un ciu­buc pentru Măriuca.

Alte dăți, cînd era ora de masă, venea cu cî­te o bucată mare de brînză, ca un do­vleac copt și îl lăsa mătușii Catrina, ca să aibă cu ce crește co­pi­li­ța cea bălană.

După ce femeia s-a prăpădit, băr­batul, aplecat de furia anilor, co­bora mai des de la biserica din deal, pentru că fata se afla vîrsta mă­ri­ti­șului. Se îngrijea să nu îi lip­sea­scă nimic. Aveau grîne cît pen­tru cinci ani, beciul era plin cu le­gume și fructe pentru iarnă, iar după casă leneveau la soare pa­tru căruțe de lemne, deja aranja­te la locul lor, fără ca Măriuca să ur­nească măcar un braț. Toate le fă­cea bătrînul că­lu­găr, cerînd de la domnița sprin­tenă numai să ai­bă grijă de cine își lagă zilele. Și degeaba i-a spus să se fereas­că de necaz, că într-una din zile pă­rintele află că Măriuca umblă pe ulițele din sat cu bărbatul Ilenei, asistenta de la dispensar.

Legat de pat din cauza bolii și mîhnit de neascultarea celei pe care o crescuse din puținul lui, bătrînul muri. Iar Măriuca a născut pe iarbă cînd i-a venit so­ro­cul, la umbra unui stejar fără să știe că pe mama ei, odinioară, tînărul Onofrei o transportase la dispensar bucuros că va fi ta­tă.

Iulia CIUHU