Fenomenul „Dilema” este o întîmplare frumoasă în media românești
Interviu 18 ianuarie 2011 Niciun comentariu la Fenomenul „Dilema” este o întîmplare frumoasă în media românești 2În postura jurnalistului care a trecut prin redacția BBC România și care adună în fiecare săptămînă povești pentru un desert savuros în „Dilema Veche”, Selma Iusuf vorbește fără să-i tremure vocea atît despre greșelile unui începător, cît și despre ale celor care au îmbătrînit în breaslă. Redactorul-șef la SBS Media Broadcasting zîmbește complice studenților și trădează rareori rigorile imprimate de BBC. Pentru că în redacția „Dilemei” a învățat să se joace cu cuvintele și că niciodată nu poți avea prea multă libertate.
OPINIA VECHE: Cu ce radio te trezeai cînd erai mică ?
SELMA IUSUF: Pe vremea cînd eram eu mică, era un singur radio: radioul public. Nu erau toate FM-urile din ziua de azi. Și o să fac o paranteză pentru că trebuie să pomenesc și de Europa Liberă pe care toată lumea îl asculta sub pătură. Era vremea cînd acolo era singura informație și cea pe care o așteptai în vremuri de dictatură.
O.V.: Cînd ai încetat să iei notițe pe hîrtie sau să scrii ciorne în favoarea calculatorului sau a mașinii de scris?
S.I.: N-am renunțat și n-o să renunț niciodată la scrisul de mînă, deși sîntem cu toții mereu cu calculatorul în față și uneori ai impresia că nu mai știi să scrii cu un stilou, cu un pix. Personal, îmi place să scriu de mînă și mi-a plăcut întotdeauna.
O.V.: Ai mai găsit în presa ultimilor ani reportaje care să atingă suflete ?
S.I.: Da, am găsit. Deși aici e o linie foarte fragilă pentru că e foarte ușor să cazi în patetism, în tristeți ieftine și nostalgii induse. Dar se mai găsesc reportaje autentice din care poți extrage viață.
Cititorul meu este extrem de critic
O.V.: Și unde se face granița dintre patetic și autentic?
S.I.: Cred că orice privitor, cititor, ascultător cu bun simț reușește să își dea seama. Sînt capabili să spună „aici e puțin exagerat, apasă cam tare pedala ”.
O.V.: Se pierde umanul din jurnalism?
S.I.: Nu ar trebui. Dar acum depinde și cum definești umanul pentru că jurnalismul este despre oameni, la urma urmei. Fac presă pentru că vreau să le spun unor oameni niște lucruri care îi interesează, îi afectează, le schimbă sau nu viețile. Totuși, sigur, depinde de măiestria unui jurnalist dacă reușește să se facă înțeles și să ajungă la cititorul sau ascultătorul lui.
O.V.: Pentru cine scrii legendele urbane?
S.I.: Eu sînt o bucățică insignifiantă din redacția aceasta, scriu un textuleț pe săptămînă și îmi este publicat acolo. Și nu ascund faptul că îmi face foarte mare plăcere să îl scriu pentru că – și o să fiu foarte sinceră – oamenii ăștia m-au lăsat să mă joc. La BBC, de exemplu, nu puteam să mă joc. Nu interesa pe nimeni în jurnalele mele de știri ce cred, ce am văzut pe stradă. Era un tip de informație depersonalizată și era și normal să fie așa. Aici mi-au dat voie să mă joc și încerc să o fac cu umilință și modestie, atît cît pot să o fac. Pe cititorul meu îl văd în primul rînd extrem de inteligent și de informat, dar, dincolo de toate astea, îl văd extrem de critic. Lucrul ăsta m-a speriat întotdeauna și va continua să mă sperie.
O.V.: Crezi că ai prea multă libertate în textul din „Dilema”?
S.I.: Ah, niciodată n-o să ai prea multă libertate în scris. Este absolut OK așa cum e. Oricum fenomenul Dilema este altceva în media românești. E acolo, e singular și e o întîmplare frumoasă.
BBC m-a învățat o lecție a umilinței
O.V.: Cum te-ai simțit cînd ți-ai auzit prima dată vocea la radio?
S.I.: Groaznic. Nu m-am recunoscut și oricum mi-a fost foarte teamă. Țin minte cînd am intrat prima oara live cu un buletin de știri la BBC, care dura o eternitate, un sfert de oră. Am crezut că mor. Nu știu cum au trecut cele 15 minute. A fost oribil.
O.V.: Ți-a fost vreodată frică de microfon?
S.I.: Întotdeauna. Pentru că nu am reușit niciodată să uit că dincolo de el există un om sau o mulțime de oameni. Astfel, întotdeauna am simțit o povară a responsabilității și asta mi-a dat o oarecare teamă pe care uneori am reușit să o stăpînesc, alteori nu. Și singura modalitate de a te vindeca mai mult sau mai puțin este experiența anilor. Nu spun că intri într-o rutină, dar te ajută.
O.V.: Există o discrepanță vădită între experiența BBC România și cea de pe canalele media autohtone?
S.I.: A fost o diferență în sensul că BBC-ul are niște reguli foarte clare, sînt scrise negru pe alb, există un ghid de norme al BBC destul de gros. Oamenii care l-au scris au încercat să-și imagineze orice situație în care poate fi pus un jurnalist și au încercat să o clarifice, să o pună pe hîrtie. Este ca în cazul unui steward pe avion. Sigur că aici intervine și propriul simț de răspundere și judecata ta prin care filtrezi toate lucrurile asta. Dar la baza tuturor ai regulile la care te poți întoarce în orice circumstanță.
O.V.: Cum te-a schimbat experiența BBC?
S.I.: M-a făcut mult mai responsabilă pentru acțiunile mele și pentru vorbele care-mi ies din gură. Și m-a învățat, în acelașit timp o lecție a umilinței. BBC-ul nu a făcut jurnaliști vedete, ci a făcut niște oameni care au muncit din greu să dea o informație corectă, verificată, onestă și echilibrată ascultătorului. Genul acesta de jurnalism te obligă să ai și un anume stil de viață. Nu puteai să vii a doua zi obosit la muncă și nu puteai să vii neinformat, să nu știi ce s-a întîmplat în timpul dintre momentul în care ai părăsit redacția și pînă cînd te vei fi întors a doua zi.
Alexandra PANAETE
Adaugă un comentariu