Îi lipsea PNL-ului puțin „Felix”?

Dacă ar fi să ne luăm după de­mo­gra­­fice, după experiența celor do­uă­zeci de ani de pluripartitism, a­le­gă­to­rii liberalilor par dintre cei mai con­ști­­enți de propriile dorințe, de propria i­­deologie, au cel mai bine definit mo­­de­lul de societate pe care și-l do­resc. Plîn­­gerile liberalilor cîrcotași de pînă a­cum: partidul s-a tot aliat cu ci­ne nu tre­­buie, ba chiar a acționat ca un partid de stînga ca să cîștige capital elec­to­­ral consistent și după 2007 etc. Re­ți­nem însă că liberalii par a fi aleși ceva mai puțin haotic decît partidele rivale, PDL și PSD, specialiste în colectat vo­turi „nehotărîte”.

Alianța PNL și PC este cu atît mai ne­fericită, în acest caz. Dincolo de ar­gu­­mente precum „oricum n-aveam ne­voie de sprijin media pentru că tele­vi­ziunile particulare de știri sînt ani-gu­ver­nare”, gestul liderului Crin An­to­nes­cu mi se pare extrem de arogant chiar față de alegătorii săi. Nu e prima da­­­tă cînd nucleul dur de cetățeni libe­ra­li sînt trădați. Dar de data asta sînt ig­no­­rați absolut gratuit, fără nici un fo­los e­­lectoral. Alianța cu Voiculescu îi fo­lo­­seș­te strict liderului. Adevărații săi „duș­mani” sînt în partid. De Băsescu se poa­te apăra și singur. Dar de Tă­ri­cea­nu, de Orban, de Adriana Săf­to­iu – cu alte cuvinte de vocile criti­ce din pro­­priul partid – nu se poate a­pă­ra de­cît prin filtrul mediatic. Nu-i mai tri­­mi­te la televizor, îi expune prin in­te­r­me­diul Antenelor doar pe a­ceia ca­re sînt a­sumat „oamenii pre­șe­din­te­lui”. Era un moment perfect pentru e­­li­mi­na­rea unei anomalii precum Par­ti­dul Con­ser­vator, niciodată in­trat prin for­­țe pro­prii în Parlament. Mai mult, era un moment bun pentru stîrpirea se­min­ței de „berlusconism” ca­re a­me­nință me­diul politic ro­mâ­nesc din ce în ce mai centrat pe ma­ni­pulare te­le­vizată și din ce în ce mai rupt de pro­prii ­a­le­gă­tori.

De ce a ținut Crin Antonescu să-l ia pe Voiculescu sub aripă? Sim­plu: toate partidele l-au avut aliat la un mo­ment dat, pentru că frica de a­le­gători e atît de mare printre po­li­ti­ci­­e­nii noștri încît cred că unica mo­da­li­ta­te de a-i mișca în favoarea lor es­te prin intermediul telecomenzii. An­to­nes­cu mai suferă și de sindromul dic­ta­torial conferit de tot soiul de re­zul­ta­te bune în sondajele din ul­ti­mii ani, sondaje care pot păcăli mul­tă lu­me. S-a văzut încă de la ultimul congres PNL că Antonescu nu vrea de­cît uni­fo­rmitate și univoci­tate, Orban sau Tă­riceanu fiind lă­sați fără milă în off si­de prin im­pu­nerea votului pe lis­te pen­tru condu­ce­rea partidului.

Au fost voci critice care au vrut să-l oprească pe Antonescu, dar a fost prea tîrziu. Omul luase deja ho­tă­rî­rea. Cînd un lider începe să se as­cun­dă de cei pe care îi conduce, mai ră­­mîn două soluții pentru im­pu­ne­re: cum­­părare sau dominare prin for­ță. Crin nu are acces la prima (nu e la pu­tere, nu poate da funcții), așa că în­cearcă prin televiziuni să o pună în prac­tică pe a doua. Nu va reuși decît să-și tot slăbească partidul. Și să slă­beas­­că opoziția în general. Dorința PSD-ului de a se lipi de acest nou cu­plu politic este cu atît mai inexplica­bi­lă. Oamenii opoziției nu înțeleg că tot ce au de făcut ca să cîștige ur­mă­toa­­rele alegeri este să stea liniștiți, să se curețe de compromisuri vizibile precum „Felix” și să aștepte data vo­tă­rii. Se pare însă că cel mai greu sfat pen­tru un politician român este ur­mă­to­rul: „ai răbdare!”.

Costi ROGOZANU