Cel mai mare… din toate timpurile

„Voievodul limbii române” nu mai cîștigă nici o bătălie. Pare să fi apus steaua lui, după el mai suspină cîte o adolescentă, nu citind vreo po­ezie, ci uitîndu-se la poza în care are părul frumos gelat, ca un John Tra­volta, fără Olivia Newton John. „Arăta bine, nu?”, ar spune cîte o co­pilă de 13 – 14 ani care nu mai poate să mai asculte recitările triste ce bat dinspre catedră.

„Dacă unu și cu unu, nu mai vor să facă doi, E­mi­nescu este chipul infinitului din noi”, vuiau stadioanele la Cenaclul Fla­că­ra, în timp ce mîini ridicate tre­mu­rau în cor, asemenea unei farfurii cu piftie, zdruncinată de o mînă nesigură. „Eminesc…”, tuna Adrian Pă­u­nescu. „Uuu”, completa stadi­o­nul. Și versurile se repetau ca o bandă de magnetofon zgîriată, pînă cînd A­dri­an Păunescu începea să pară că a­du­ce tot mai mult cu Bivolaru, de­și nu semăna deloc.

Acum pe stadion vine Holo­graf sau Shakira, coapsele se unduiesc, nu se mai cîntă despre „Emi-nes-c…” „Uuuu”, dar lumea repetă alte versuri fără noimă și parcă unu și cu unu vor din ce în ce mai tare să facă doar doi. La Ipotești, în fiecare an se comemorează „poetul nepe­re­che”, ba chiar se organizează și cîte un „știi și cîștigi” pentru școlari, cu în­tre­bă­ri din viața și opera „poetului atins de aripa geniului”. Niște consilieri din­tr-o localitate din țară au dat și o hotărîre de consiliu prin care și-au propus să recite poeziile „celei mai strălucite personalități a culturii ro­mâ­nești”. Și au îngăimat serios și emo­ționați versurile „patriotului ar­dent”, în primărie, ca în inima unui ce­naclu. În școli, copiii sînt adunați pe holuri sau în sălile de festivități și puși să recite și ei, vrînd-nevrînd, cî­te una dintre „capodoperele” poetului.

Cînd se apleacă asupra paginii de caiet ca să trîntească un comentariu, din peniță nu ies decît me­ta­fore stufoase care să mulțumească profesoara de română, smulgîndu-i un suspin și să fie demne de celelalte scorneli abracadabrante aso­cia­­te cu numele „românului ab­so­lu­te”. Elevii nu mai știu să citească și să înțeleagă de capul lor o poezie, nici s-o simtă, pentru că orice „mi-a plă­cut” e infinit mai puțin decît „jertfa și jertfirea lui Eminescu”. Ni s-a făcut rușine de cuvintele sim­ple, așa că împopoțonăm grotesc orice lu­cru căruia i s-ar potrivi poate cel mai bi­ne cuvîntul „frumos”. Da­că ne în­cur­căm cu lucrurile prea mari, pe care nu le putem pricepe, atunci „Eminescu să ne judece”.

Andreea ARCHIP