Limbă de lemn

Holul îngust, ușor întunecat, e căp­tușit cu uși maronii de aceeași mă­sură. Dacă nu ar fi cifrele in­scrip­ți­o­na­te în ordine crescătoare, aș zice că pî­nă și tîmplarii dau copy-paste. În fi­ecare zi trec pe lângă „ele”. Di­mi­nea­ța le prind sforăind, înecîndu-se cu zgomote surde de alarme î­nă­bu­și­te și de papuci de casă tîrîți plicticos.

Apoi încep să se trîntească în­fo­me­ta­te, așteptând să se îmbibe de aburul cea­iurilor și al cafelelor gata făcute. Mai au încă timp să rezoneze cu o mu­zi­­că liniștită accesată mai repede pe You­tube și să se bată cu pumnii în pieptul plat, lucios, că ar fi dat startul tu­turor deșteptărilor. Până la ră­su­ci­rea cheilor, se mai aud pași repezi, că­utînd împrăștiați cursuri pe sub pa­turi și enervîndu-se cu spor cînd co­le­gii de cameră se intersectează pe tra­seu.

Același du-te vino iese cu mîinile nervoase, lăsînd să scîrțîie a examen greu ultima ușă din capăt și primind răs­puns de la un telefon agitat de la vecina din mijloc. Mă întorc să îmi iau abonamentul de transport, l-am ui­tat. „Ea” mă privește trium­fă­toa­re din unghiul neclintit și ne înțelegem că nu mă va pîrî nimănui pentru că mai uit cîte ceva din cînd în cînd. Ră­mî­ne să înregistreze cu tact toate ho­ho­tele disponibilizate de colegele sa­le în ecoul lung al holului, într-o veș­ni­că încleștare cu rivala din față.

Mă gândesc că nimeni nu s-a năs­cut cu toate balamalele acasă. Nici mă­­car ea. De atîția ani e obișnuită cu res­tanțele fiecăruia, trîntite sau nu în nas.

Adelina FULGA