Cronica unei cenzuri anunțate

Adoptarea legii presei din Un­ga­ria mă miră și nu mă miră. Nu mă miră pentru că ea era „în pre­gătire” de ceva timp și activiștii în domenul libertății presei au semnalat pericolele pe care le-ar putea prezenta. Poate cam prea timid le-au semnalat, poate cu prea mul­tă încredere că ra­ți­u­nea va triumfa – sau doar cu re­sem­narea că, la o ma­jo­ritate parlamentară de două treimi, re­zistența este inutilă.

Nu mă miră pentru că ultimii ani au demonstrat că libertatea de exprimare (și cea a presei, pe cale de consecință) nu este, în multe locuri din Eu­ropa, o valoare socială puternică, pen­tru care oamenii să tresalte. Într-un fel este a­proa­pe ironică soarta li­ber­­tății de exprima­re: dorită cu ar­doa­re în timpul re­gi­mu­rilor comunis­te, salutată cu ode în mo­mentul do­bîn­dirii și un an-doi după, ig­norată apoi – ca o jucărie deja „a ta”, ca­re nu mai merită să te lupți (să plîngi, să strigi) pentru ea.

Mă miră, pentru că ni s-a indus ideea (iar presa a fost parte din jocul in­­ducerii) că problemele drepturilor o­mu­­lui se opresc la granița României (cum vii dinspre Est), că sîntem deținătorii absoluți ai dreptului de a le ig­nora sau de a le ciobi ușor, pe ici, pe co­lo. Iată că absolvenți ai procesului de­mocratic mai vechi (și cu note ceva mai mari) decît noi ne trezesc din re­ve­ria noastră mioritică privind soarta noas­tră de popor blestemat să ne pur­tăm mojicia precum crucea. Mă miră pen­tru că ea este procesul res­pectării unor procese democratice „formale”: a­legeri, dezbateri legislati­ve, intenția a­nunțată de armonizare cu ce­rințele eu­ropene, etc. În spatele a­ces­tui res­pect al formei se ascunde în­să negarea e­senței democratice: tole­ran­­ța, plura­lis­mul de idei, consultarea lar­­gă a ce­lor interesați și care vor fi a­fec­tați de a­plicarea legii. Legea ungară a presei a fost elaborată de reprezentanți ai parti­dului la putere fără consul­ta­re publi­că, consiliul care va monito­ri­za și sanc­ționa presa este populat în în­tre­gi­me de apropiați ai partidului de gu­ver­nă­mînt.

Dincolo de efectele imediate pe ca­re legea în chestiune le va avea a­su­pra peisajului mediatic al Ungariei, ea su­pune unui test dur natura morală a de­mocrației. O natură care merge dincolo de statistică – căci cu o majoritate de 75% în parlament poți impune le­gi­tim orice măsură. Este un bun prilej de me­ditație pe tema modului în care „cifrele” pot să bată „valorile”, în care „ma­sele” pot să înfrîngă însuși temeiul de­mocrației care le-a dat drept la voce.

Și poate aș rămîne să contemplu im­plicațiile de ordin teoretic al acestei legi și modul în care democrația europea­nă este chemată să corecteze – dacă poate – abaterile de la valorile sale fun­damentale. Aș face aceasta dacă nu aș crede că ne aflăm destul de aproape de o lege românească a presei după chi­pul și asemănarea celei ungare, da­că nu aș fi văzut prevederile ei cele mai absurde supuse spre adoptare parlamentului de la București și dacă nu aș auzi voci (chiar și voci jurnalistice) ca­re, în disperarea produsă de de­gra­da­rea discursului public de la noi, cer „o lege”. Acestora le spun, cu tristețe – dar și cu deplină înțelegere pentru frus­trările și amărăciunile lor legitime – „fii atent ce îți dorești…”.

Ioana AVĂDANI