Dor de ducă

De cîteva luni, m-a lovit un dor gro­zav. Și, deși se spune că ți-e dor de ceva ce-ai mai văzut, vreau să văd cărări pe care n-am mers ni­ciodată. Da­că aș putea, mi-aș pu­ne azi într-o pungă cîteva lu­cru­șoa­re și m-aș por­ni încotro îmi văd ochii, spre locuri cît mai în­de­păr­ta­te și cît mai noi, mai diferite față de tot ce-am văzut pînă acum. Iar sentimentul acesta care a intrat în mine așa cum îți intră o aș­chi­e pe sub piele este mai puternic decît tea­ma, decît frica de necunoscut și, poate, periculos.

Cînd am în­tre­bat în stînga și-n dreapta, mi-am dat seama că nu sînt singura, că do­rul de ducă se răspîndește ca o boală printre noi, și nu are decît un singur leac: drumul. Cu toții ne pe­tre­cem zi­lele aici ca într-o gară i­men­să, tîrînd bagajele grele după noi, așteptînd trenul cel mai potrivit ca să sărim în el din mers, cu privirea îndreptată doar înainte.

Desigur, cel mai simplu e să dăm vina pe România, care le va răbda pe toate și căreia i-a pălit pri­virea pe care i-a dăruit-o cîndva Ro­senthal. Să arătăm cu degetul la ceilalți și să strigăm că din cau­za lor n-avem noi loc în țara asta, că lenea și prostia lor sînt cele ca­re ne alungă. Iar noi sîntem prea buni ca să rămînem aici și să ne i­ro­sim cu niște neciopliți. Venim și cu exemple, chiar miezul revistei pe care o țineți în mînă e umplut, mai mereu, de interviuri cu ro­mâni care și-au cîștigat laurii în țări cu mai mult soare. Nimeni nu le știe numele atunci cînd pleacă, dar toți sar să le ceară părerea atunci cînd se întorc, pe culmile gloriei. Iar cu­vîntul lor devine lege sau măcar citat pe vreun site de referate pentru liceu, chiar dacă ceea ce spun ne lovește orgoliul ca vîrful unui bici. Dar ei nu ezită s-o facă, de fiecare dată cînd se întorc, pentru că se în­torc. Și aici mă întreb, oare do­rul acesta se astîmpără vreodată? Oa­re odată ajuns pe cele mai în­de­părtate ținuturi, ești fericit? Nu te trezești într-o bună zi că vrei și mai departe sau poate chiar înapoi de unde ai pornit?

Poate ni se trage de la stră­moși, de pe vremea cînd aceștia își mî­nau turmele pe dealuri, în cău­ta­rea a ceva ce nici ei nu știau. Iar odată intrată în sînge, transhuman­ța ne mînă și nu ne lasă să ne prindem rădăcinile de vreun pă­mînt. Iar România e doar o gară în care așteptăm trenul și în care, doar de cîteva ori pe an ne simțim acasă.

Anastasia CONDRUC