Depănarea firului de colb
Editorial 22 februarie 2011 Niciun comentariu la Depănarea firului de colb 1A venit vremea să cadă vălurile. Furtuna de nisip a revoltelor să preschimbe în pulbere măștile de fier ale dictaturii și să lase descoperite chipurile care s-au ascuns în spatele puterii sau au fost prea multă vreme ascunse de teroarea puterii. Revoluția s-a rostogolit de pe dunele de nisip ale Egiptului, a adunat aluviunile strigătelor de pe Facebook și Twitter și amenință să înghită, asemeni unei avalanșe, întregul organism al lumii arabe. Un univers a cărui avere s-a asociat mereu cu bogăția petrolului, cu misterul vălului, cu fascinația miturilor și cu discriminarea femeilor este pe cale să se transforme, după cum ar spune unii – inevitabil.
Trebuia să se ajungă și aici cu revoluția, ne dăm și noi, trecuții printr-o revoluție, cu părerea. Ne dezlipim nu pentru multă vreme privirea de la realitățile noastre cu oameni mici, guverne perisabile, președinți huliți și revoluții de aruncat praf în ochii altora. Căscăm ochii la noul început al altora și ne spunem în sinea noastră că, dintr-o ură încarnată în plin destin social, lor le va veni și mai greu decît nouă. E doar o iluzie că, auzind în treacătul știrilor care ne „îndoaie” (așa numitele breaking news) de-o revoluție, nu ne întoarcem privirea spre a relua iar și iar, obsesiv, firul sorții noastre. Avem ipoteze despre „cum ar fi fost dacă”, despre „cum ar fi dacă”, totul atîrnînd de incertitudinea unui pachet arhivat în reprezentările noastre ca fiind victima unui etern blestem în care trecutul, prezentul și viitorul sînt indisociabile în abaterea lor repetată de la un curs spre mai bine.
Pentru noi, revoluția este principiul-motor al existențelor atît colective, cît și individuale. Schimbarea radicală, prin rapt, prin distrugere, prin înlocuire, prin desființare este o constantă a gîndirii noastre. E mereu privită ca singură soluție, deși niciodată nu se dovedește a fi, pentru că, de fiecare dată, ceva nu merge bine.
De mici ne-am revoltat asupra părinților demodați care ne îngrădeau libertatea cu rațiunile lor învechite, apoi ne-am ridicat în țeasta profesorilor, diriginților, decanilor, rectorilor, numindu-i inadecvați, depășiți, comuniști. Unii dintre noi am ajuns apoi la patron și de data asta ne-a intrigat democrația care face ca totul, în fiecare clipă, să fie nesigur. Evident, conducerea era de vină, fiind abuzivă și exploatatoare.
Ne rămîne, în definitiv, să deschidem televizorul și să ne instalăm în canapeaua teoriilor conspirației care aștern umbrela politicului etern corupt asupra tuturor acestor rele. E momentul cînd putem să ne relaxăm. Nu e vina noastră și nu atîrnă de noi soarta țării. Așa că ne putem întoarce la mica revoluție de la ușa crîșmei, de unde tocmai cu o seară în urmă au ieși scîntei după ce vom fi pretins că o fată ori un băiat e proprietatea noastră de fapt și de drept. De libertatea pe care o împroșcăm cu sprayul colorat al cuvintelor pe pereții de pe Facebook asemenea unor amatori în graffiti, ne-am șters în zăpadă. E o povară de care ne împiedicăm mereu la beție.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu