Bilețelul de pe frigider

Un tip are o viață monotonă, ja­lo­na­tă de trei momente fundamentale ale zilei: trezitul dimineața, ajunsul la serviciu, întorsul acasă, seara. Este singur, deși înconjurat de atîția oameni, și via­ța sa pare la fel de colorată ca și apar­ta­mentul în care locuiește, o imagine dezolant de sterilă cu un frigider alb, un pat și o masă. Într-o zi, observă o ti­pă în clădirea de birouri de vizavi și încep să flirteze. „Eu sînt Jason”, „Eu sînt Alison”, „Mă bucur să te cunosc”, „Și eu mă bucur”, este prima rundă de bilețele lipite pe geam și o parte din ele ajung pe frigiderul din apartamentul lui Jason, care acum nu mai pare parcă așa de steril.

S-a însuflețit, pentru că și Jason a căpătat viață: di­mi­nea­ța nu mai este mo­rocănos și apatic cînd se trezește, pri­veș­te frigiderul colorat și apoi se îm­bra­că în grabă, să ajungă cît mai re­pe­de la birou. Este acțiunea unui scurt me­traj oarecare, dar mi-a rămas în minte frigiderul acela. Într-o zi e alb și fără sens, în ziua următoare are niște bilete mîzgîlite pe el, care dau viață. Cred că oamenii pe care îi iubim sau de care ne îndrăgostim ne însuflețesc și noi sîn­tem suma amintirilor pe care le-am tră­it cu ei. Sînt oameni cu care trăim mi­nu­nat cîteva ore și cu care nu ne mai întîlnim niciodată în viață. Apoi sînt oameni cu care am trăit ani, dar, pentru că nu mai locuim în același oraș, ui­tăm să ne telefonăm. Și sînt oamenii cu care simți că nimic nu s-a schimbat, între tine și ei, deși există distanță și există timp.

Cu văru-meu, de exemplu, mă în­țe­leg și acum din priviri. Deși a trecut atît de mult de cînd ne scăldam la gîr­lă, sau din noaptea aceea cînd mîncam la lumina lunii pepeni furați. Ne a­min­tim de dudul nostru din curte, cu ra­mu­rile groase de care atîrnam toată ziulica, mînjiți pe bot de agude mov. De zilele cînd ne luam cîinele și hă­lă­du­iam pe dealuri sau de nopțile cînd ne testam curajul și mergeam la 12 noap­tea în cimitir, pe dealul din afara satului. Nu poți uita cu cine ai copilărit.

Apoi, este cea mai bună prietenă a mea, dintre toate cele mai bune prie­te­ne. Îmi amintesc părul ei blond ce­nu­șiu și pielea albă, ziua aceea teribilă cînd eu i-am spus dramatic – cum numai la vîrsta de 13 ani poți s-o faci – „simt că ne-am îndepărtat!”, așa că a fost ne­vo­ie de o lamă, cu care ne-am tăiat amîn­do­uă, ca să revenim la sentimente mai bune. Cu ea îmi scriam bilețele pe geam – locuia în blocul din față, voiam să ne facem o formație muzicală și repetam în acest sens, zi de zi, în spatele că­mi­nu­lui. Aveam și melodiile scrise de mî­nă, repertoriul era ceva tulburător – Mi­rabela Dauer, Daminescu, în orice caz, din categoria asta – și eu priveam fascinată scrisul ei de mînă, caligrafic, unduios, melodios, perfect ca o po­e­zi­e. Cînd ne reîntîlnim, poate chiar o dată la un an, știm totul, și nu trebuie decît să bem un ceai. Nu poți uita o fată de ca­re ai fost îndrăgostit.

Cu el am amintiri de la vîrsta la care nici nu conștientizam că sînt un om și că trăiesc și eu pe pămînt. Mîna caldă, care mă suia sus, pe gîtul lui, ca să mă ducă la grădiniță, felul cum nu­mai el îmi spune, și pînă astăzi, „Rus­că­nel”, rîsul lui sănătos, cînd ne muș­tru­luia bunica pentru prostiile pe care le făceam, serile cînd mă lua pe sus la televizor pentru „Povestea de seară” cu tanti Ludmila, sau cînd ne spunea în seara de Crăciun să-l așteptăm pe Moșu’, că trebuie să apară, apoi venea la noi și ne zicea: „băi, da’ proști sîn­teți! Strig la voi de juma de oră, l-ați scă­pat pe Moș Crăciun!”. Unchiu-meu e învățător și nu-l poți uita pe cel care te crește.

Dacă aveți un frigider alb acasă, scri­eți un bilețel și puneți acolo nu­me­le unui om pe care îl iubiți, sau pe care ați uitat că îl iubiți. Ziua voastră va fi cu soare.

Roxana LUPU