Revoluția Counter Strike

Am văzut încă o dată Revoluția la televizor, chiar după Crăciun. M-a amuzat puțin manierismul cu care mai multe fețe se plimbau prin studiourile TVR și planificau in­trări în emisii. „La sfîrșit eu spun «Am învins»”, îi anunța Mircea Dinescu pe ceilalți aflați în fața camerelor, după ce își ocupase strategic locul în frunte. Accepta cu modestie de fa­țadă toate replicile care i se a­dre­sau cu „maestre”.

De afară se auzeau vuiete de tsu­nami, de la cei care așteptau să li se spună ceva, să li se comunice ce e cu armata, dacă mai intră în TVR, da­că pot să spună cu toată inima „Am învins” înaintea celor care abia a­tunci făceau cunoștință cu ca­me­re­le. Erau stîngaci și emoționați încît mă mir că-și mai amintesc acum amă­nunțit ce s-a întîmplat, cînd eu am mari goluri și din ziua cursului festiv de la facultate. România se ghe­muise în fața televiziunii, în Pia­ța Universității și a pieței care mai tîrziu și-a căpătat numele de a Re­voluției.

De atunci, am văzut sinucideri și scoateri la eșafod în direct, am trăit cu mîna pe telecomandă toate momentele importante din istoria recentă a lumii. Oamenii nu mai ies în stradă decît cu sulița sindica­liș­ti­lor în coaste ca să strige „Hoții” sau ca să facă flash-moburi pe muzica defunctului Michael Jackson. Cînd vine vremea însă să ne enervăm rău de tot de ne iese fum pe nări îm­po­tri­va unui regim, atunci punem mî­na pe mouse. Ne ascundem poate și cu o pungă de popcorn în mînă în fața monitoarelor și tastăm pînă obosim tastatura despre nebunia revoluției. Pe lîngă funcția primordială de co­mu­nicare, între cei care sînt în vîl­toa­rea evenimentelor și cei de de­par­te, de Internet a rămas pălăvră­gea­la. Te loghezi la revoluție, indiferent da­că e în Republica Moldova, Tu­ni­si­a sau Egipt, așa că atunci cînd ți-a picat Facebook-ul și Twitter-ul, a­tunci clar aștepți să intre armata pes­te tastatura ta. În stradă ies doar ne­bu­nii sau poate cei care nu au In­ter­net acasă.

Nu-i de mirare că de cînd au în­ce­put conflictele, atît cele din Tu­ni­sia, cît și cele din Egipt, le-am pri­vit oarecum distrată, ca și cum aș fi citit că o colegă nu mai e „in a relationship”. Și în Egipt oameni mor crezînd în ceva, în timp ce restul stau lipiți de monitoare, disperați că au fost decablați. Poate totuși, interven­ția lui Obama o să le dea www-ul înapoi.

Îmi amintesc cînd anul trecut de­ontologii de la TV țipau că tineretul nu s-a alăturat bugetarilor la ma­rele miting. Vă asigur că trăiau mai intens la Counter Strike.

Andreea ARCHIP