O întîlnire de 30 de ani

„Sînt puțin tatăl tău, puțin prietenii tăi, sîntem în familie. (…) E­xi­ști, deci mă cunoști” – astfel se definește Dumnezeu amicului său, un tînăr în vîrstă de 30 de ani, vî­nzător într-un sex-shop. În acest sens, titlul, formulat pe un ton ludic și fin ironic, anticipează registrul familiar și de­ta­șat în care personajul romanului tra­tea­ză relația sa cu divinitatea.

Existența banală, dar confortabilă a protagonistului este tulburată într-o seară, cînd Dumnezeu i se în­fă­țișează pentru prima dată și îi dă cele patru lecții de care are nevoie pentru a nu acorda întîlnirii lor „mai multă importanță decît are în realitate”. Acesta îi vorbește cu o atitudi­ne degajată, care neagă imaginile con­venționale și orice tipar de gîn­di­re legate de prezența sacrului în via­ța oamenilor. Și întîlnirea cu Alice, studentă la psihologie și pasionată de Freud, de care se îndrăgostește de­termină începutul unei existențe rit­mate de fericire, iubire și împăcare cu sine. Acest echilibru este clătinat însă de moartea fetei, ce produce o în­trerupere a întrevederilor cu Du­mne­zeu, care se reiau după șase ani.

La fel de dramatic sunt surpri­nse și pasajele referitoare la su­fe­rința o­me­nirii, prin care Dumnezeu trece cu fiecare persoană în parte: „Timpul trece, oamenii suferă. Dumnezeu plînge în brațele mele”. Și relația bine – rău este plastic surprinsă în con­versațiile celor doi, context în ca­re Dumnezeu stabilește că „Răul nu există. Există numai Nenorocirea. (…) Binele nu există. (…) Există doar Iubirea. Iubirea nu este o noțiune. Este Absolutul. A iubi înseamnă să fii Om”.

Povestea protagonistului pare să capete finalitate odată cu trecerea timpului, cînd acesta conștientizează maturitatea fiului său, Leo, care își întemeiază propria familie. A­su­ma­rea propriei morți se realizează la fel de firesc pe cît erau și discuțiile cu pri­etenul său: „Moartea ne liniștește fără îndoială (…) cu cît nu-mi dă­du­sem niciodată seama că inima mea bă­tea, cu atît mai mult absența pulsațiilor este foarte puternică”.

În contextul în care „fericirea nu este un proiect” și „omul e cel care ju­decă omul”, faptul de a-l privi pe Dumnezeu ca pe un „bun amic”, că­ru­ia îi împărtășești cele mai ascunse îndoieli, întrebări sau sentimente de­vi­ne o alegorie pentru autocu­noa­ștere și împlinire morală.

Elena GHERASIM