În urma fiilor rătăcitori se înnegrește cerul
Prigoana fraților vitregi 1 martie 2011 Niciun comentariu la În urma fiilor rătăcitori se înnegrește cerul 62Greu încap în Ciohorăni țiganii și ceilalți săteni sau pocăiții și ortodocșii. Localnicii din sat sînt împărțiți în două lumi: pe deal, zona cu țigani, iar în vale, restul sătenilor și în două tabere: de partea pocăiților sau împreună cu preotul. De sus, de pe colina cu case fără lumină și fără ferestre, se vede cel mai bine cît e de mare și gospodărit satul. Numai pe partea aceea, parcă timpul a stat în loc. Nu se mai pomenește șosea, apă curentă sau gaz deși în vale, acestea au fost aduse de cîțiva ani prin dreptul fiecărei case în parte. Singura speranță a țiganilor rămîne la „frații lor”, Creștinii după Evanghelie, de vreme ce sînt certați și alungați de preotul din sat.
Bătrînul Ion, om cu frică de Dumnezeu, care nu lipsește în nici o duminică de la biserică, nu vrea să audă că îi spun rom „mie dacă îmi spui țigan, îi ca și cum mă faci primar. Doar sînt de origine țigan, ce mi-i rușine cu rasa mea? Dacă așa a fost împărțit de la turnul Babilonului, doar la început a fost o singură limbă și un singur popor, dar așa a fost dat să fie”. În Ciohorăni „așa a fost dintotdeuna, pe deal țiganii și în vale românii”, spune cu glas moale, moș Ion, proptindu-și cîrja de gura sobei.
Sub pămînt, țiganii își făceau cîte un hol și o cameră.
„Aici, unde sîntem noi acu’, a fost pădure pînă la Hanul Ancuței și țiganii au stat în vale, unde e acum intrarea în sat. În timp, dînșii vreo trei – patru la număr s-au retras după pădure cu bordeele, pe care le aveau săpate în pămînt și acoperite cu lemne”. Sub pămînt, țiganii își făceau cîte un hol și o cameră. Se încălzeau lîngă un fel de sobă al cărei „horn pe care ieșea fumul îl făcea de jos din odaie pînă sus în pădure și băga lemnul de un metru în foc așa direct, nu îl crăpa și ardea jumate și iar îl împingea”. Iar cînd venea moș Diaconu, pădurarul, îi lua la bătaie pentru că puneau pe foc butuci luați din pădure, care, după ce s-a tăiat în neștire, a lăsat dezgolite casele țiganilor în vîrful dealului. Acum, zice bătrînul de 71 de ani bucuros că a „hîrîit-o pe pămîntul ista, mulțumesc lui Dumnezeu”, au venit timpuri grele pentru că pe timpul lui „Ceaușescu te întreba ce faci, dacă muncești sau unde stai, dar acuma cine te mai întreabă? Iaca stau acasă, așa cu toții”.
Moș Ion a lucrat în construcții timp de 30 de ani, pînă în 1991, cînd a ieșit la pensie „că sînt bolnav cu inima”. Mergea cu autobuzul împreună cu alți 40 de oameni la Roman și la Piatra Neamț și de fiecare dată cînd duminica îl prindea printre betoane, „prin oraș, treceam pe la biserica catolică. Mă închinam și mă rugam, doar îi tot biserică”.
În casa văruită cu roz, pe foc este pusă o tigaie cu carne, ce sfîrîie greoi. Soțul este dus la pădure cu alți cîțiva vecini de pe deal, iar soția, împreună cu cele două fete mai mici și cu băiatul cel mare, care învață pentru permisul auto, stau de vorbă cu bunicul venit „de la vreun kilometru mai la vale”. Rodica, fata lui moș Ion, este foarte necăjită că Nicoletei, țigăncușa cea de nouă ani care stă moleșită pe pat „i-au ieșit nu știu ce pete de vreo cîteva zile și o mănîncă, iar ea se scarpină și mi-i frică să nu se întindă”, dar speră că alifiile de la farmacie își vor face efectul cît mai repede.
Potrivindu-și mai bine baticul roșu cu pătrățele, Rodica își amintește ce a pățit cu preotul la o înmormîntare în sat și începe repede să ne povestească. „Eram la îngropăminte acolo și ne zice preotul: copii de-ai voștri vreo 40 – 50, veneau de la casa de adunare. Dar ai mei nici măcar nu au fost. Și pe urmă s-a luat de altă femeie că matale înveți copiii să meargă la adunare, la care dînsa i-a zis: părințele să știi că ai noștri copii se duc acolo și le dă de mîncare, le dă un pahar de suc, o prăjitură. Dar de la biserică de ce nu se dă?”
Amenda sărăciei
De la intrarea în sat, țeava galbenă de la gaz urcă pe lîngă case paralel cu strada, pînă mai sus de primărie, unde mulți țigani așteaptă la rînd cu hîrtii în mînă, poate reușesc să prindă „vreo șapte-opt sute de mii sau un milion. Și dacă îl iau și pe ăla, trăiesc eu cu atît pe lună?” după cum se plînge Ștefan, un bărbat sărăcuț îmbrăcat care trebuie să vină și săptămîna viitoare să achite „230 de mii ca să fac dosarul și nu am cu ce. 230 de mii nu am de unde să îi iau. Mi-a spus doamna casieriță să vin luni, da’ atunci de unde să iau? 230 de mii, nu am de unde, pe cuvîntul meu”.
În Ciohorăni este o populație de 2000 – 2300 de persoane, „dintre care pînă în 25% sînt romi, adică în jur de 90 de familii. Mare parte a acestora sînt fără locuri de muncă și chiar acum lucram la dosarele de ajutor social pentru că majoritatea sînt înscriși în program. Mai au venituri ocazionale provenite din munca cu ziua și alocațiile copiilor. Ei, și mai merg ei cu cerutul la oraș”, îmi spune din fața calculatorului Mihai, care mai primea cîte o hîrtie sau un dosar de fiecare dată cînd cineva deschidea ușa celei de-a treia încăperi din primărie.
Vin amenzi de la cerșit
„De fapt, asta e și problema cu care ne confruntăm noi, vin amenzi de la cerșit, unele penale chiar și se adună aici”. În unele cazuri, romii au și 300 milioane de dat din cauza cerutului, iar dacă nu o plătesc, amenda trebuie să fie colectată de primărie. „Dar de unde dacă ei nu au decît ajutor social? O parte au mai plătit din ele, dar celelalte le strîngem aici teanc. Nici nu avem ce să le luăm, casa să le-o confiscăm? Nu avem ce”, continuă liniștit bărbatul.
Inimă de pocăit
După ce ies în stradă, tanti Anica, ce s-a pornit de acasă să meargă la o vecină, îmi spune că pocăiții sînt cei care sprijină pe oricine este la necaz. „Îs femeie de 61 de ani și nu am avut niciodată probleme cu ei. Ne înțelegem foarte bine, mai ales că sînt oameni foarte săritori”. Cînd o femeie bolnavă, de religie ortodoxă, trebuia să ajungă la Cluj, la operație pe inimă și nu avea cele cîteva milioane necesare „toți pocăiții au umblat și au strîns, cîte 500 de mii, cît au putut fiecare, și nici preotul din sat nu o dat”. Pe bătrînă nu a încercat niciodată nimeni să o atragă la celălalt cult, „nu zice «hai la biserică la noi»”. Cum știu că merge mai rar pe la lăcașul de cult ortodox, de cîte ori se întîlnesc cu bătrîna, o îndrumă să-și îndrepte pașii spre ce biserică vrea: „«Ei, Anico, ori, ori, măcar du-te undeva! Oriunde îi casa Domnului, așa spune și la carte, unde se adună patru-cinci și vorbesc de cuvîntul lui Dumnezeu. Acesta este cu ei»”.
Pe țigani îi cunoaște de mică. S-a născut și-a copilărit între dînșii încolo pe deal, dar pe atunci erau mai rari, mai puțini, iar cînd se făceau nunți „era frumos tare că ne duceam și noi dansam cu dînșii. Acum, s-au mai înmulțit, s-au mai înrăit, dar nu toți. Sînt alții care sînt mai neserioși. Eu am un vecin și cînd îl văd pe afară vorbește toate prostiile și îi spun lu’ mamă-sa. Tu, atîția ani am stat în țigani că acolo m-am născut, dar ei m-au respectat, niciodată nu mi-au vorbit o prostie, ia uite la băiatul tău!”
Lupta din Grădina Domnului
De lîngă mașina cu care face curse zilnice la Pașcani ca să se poată descurca, Fănică îmi spune că știe el cum să ajung la ultima familie de sub deal, care de mult timp mai ajută și pe ceilalți săraci din sat. Ieșim de pe asfalt, trecem un pîrîuaș care se vede că a apărut după dezghețarea zăpezii și mă trezesc deodată în fața unei case mari, bine gospodărite, cu fînar în curte și multe alte mașini pe lîngă. După ce scăpăm și de cîinele de la poartă, un lup ținut în țarc, o întîlnesc pe Corina, soția unuia dintre consilierii Bisericii Creștine după Evanghelie din Ciohorăni, care are „200 de membri dintre care 50 de copii”, cum aveam să aflu mai tîrziu. Femeia care a ieșit la poartă cu părul prins în coadă are privirea prietenoasă, cu care mă îmbie în casă ca să pună repede de un ceai, că încă e dimineață.
„Acu trei ani, cu ajutorul unui sponsor din afară, am invitat-o la noi în sat pe Gabi Luncă cu fanfara ei cu tot, în special pentru țigani, că dînșii țin mult la ea. Ei, după ce am vorbit la primărie și la poliție ca să închiriem căminul cultural și ni s-a dat aprobarea, ne-am trezit că nu ne mai dă localul. Că s-o băgat preotul să nu vină țiganii la noi la biserică. Ca și cum gata, vin astăzi și s-ar pocăi”, începe Corina să-mi povestească despre conflictul dintre pocăiți și preotul ortodox din sat, în timp ce punea un chec cu nucă la cuptor să se coacă. Familia ei păstrează tradiția religioasă de ani și ani. Dînsa a primit-o de la părinți și bunici pentru că, în Ciohorăni, Creștinii după Evanghelie s-au stabilit de mai bine de 80 de ani.
Vreo 20 de tineri și bătrîni veniți din cultul ortodox au vrut să se pocăiască și au venit să primească botezul.
„Pe el (n.r.: preotul ortodox) asta l-a deranjat. De ce vin țiganii la noi? Să nu calce țiganii la adunare!” Dar, cu toate astea, „am făcut serbarea la noi la biserică și au venit o grămadă de țigani de pe deal”. Așa s-au terminat vremurile bune din sat. „După, a început ura. Dacă pînă atunci a fost liniște și pace, de atunci a fost gata, nu mai discuta cu noi”. Între timp Raluca, fiica cea mare a familiei pleacă la școală. Cînd iese văd pe peretele de la intrare agățată o tabletă cu o rugăciune care începe cu „Hristos este stăpînul acestei case”, în timp ce pe partea cealaltă un chip zîmbitor din calendar îți arată versetul dedesubt din Evanghelia după Matei. Cînd avea 16 ani, femeia a primit botezul și, de atunci, tot ce face este „în numele Domnului”. Își amintește bucuroasă că, în ziua aceea, fetele erau îmbrăcate în rochii albe, frumoase, iar bărbații purtau pantaloni și cămăși la fel de albe, imaculate și că, odată cu ea, „vreo 20 de tineri și bătrîni veniți din cultul ortodox au vrut să se pocăiască și au venit să primească botezul”.
Nici cadourile venite la începutul anului acesta pentru Crăciunul trecut nu au fost trecute cu vederea de preotul locului. Atunci, pocăiții au adus în sat TIR-uri cu pachete pentru cei necăjiți, daruri venite din Anglia, puse în cutii și gata pregătite pentru copii. „Noi am zis că tot primim pentru aștia 50 pe care îi avem, hai să îi ajutăm și pe ceilalți. Hai să chemăm din țigani, că sînt foarte mulți și tare alungați de ceilalți săteni. Eu sînt învățată cu ei că sînt sub deal aici și sîntem aproape vecini, oamenii din sat însă nu îi agreează, nici nu vorbesc cu ei”, își amintește femeia. În ianuarie, cînd au ajuns pachetele, s-au dat tuturor copiilor care au venit. „Pentru că îs săraci vai de Domnul lor, cînd aud de la copiii noștri de la școală că vin pachetele, ei ajung la biserică duminica la ora 11, deși noi terminăm programul la 12. Cînd ieșim, copiii de țigani stau acolo, în ușă”, continuă aceasta. Atunci au primit cadouri împachetate în cutii noi: căciuli cu fular, creioane, culori și acuarele pentru școală sau dulciuri, „au luat pachetele și preotul cînd i-a văzut i-a certat tare că de ce au călcat acolo? Că voi la biserica asta (n.r.: ortodoxă) trebuie să mergeți”.
În casa Reginei
Voica trăiește cu fata, cu nora și cu cei cinci nepoți într-o casa bătrînească împodobită cu carpete în culorile curcubeului. Cu ochii în lacrimi, se uită la ei și cu vocea stinsă, ne spune că, „atît cît oi mai trăi, am să îi cresc, de unde nu a avea Dumnezu grijă de ei!”. Regina e cea mai mîndră, doar „una e în tot satul”. Are doi ani și nu înțelege românește, „că în casă vorbim numai țigănește. Nu mănîncă nimic, numai biberonul cela de dimineața pînă seara, altceva orice îi dau nu vrea nic”. Celelalte două fete gemene, cu pînișoare în obraz, de aproape un an îl așteaptă pe tatăl lor din Italia, care acum este bolnav, și „luni la ora patru îl pune pe avion soră-sa, să vină să îl internez la spital, să se facă bine și poate se mai duce sănătos”, îmi spune Voica.
De cînd a vîndut bucata de teren de mai din deal pocăiților, aceasta nu mai are liniște. Degeaba copiii îi stau acasă și nu merg la adunare pentru că la o înmormîntare, preotul a strigat după ea în văzul lumii: „«numai tu ești de vină, numai tu înveți copiii să se ducă la adunare». Da ce, am furat ceva, am dat în cap? Eu am avut nevoie, că sînt un cîrd de copii în casă, nu am unde să stau și am vîndut pămîntul ca să fac o căsuță aici, la băiatul meu”. Acum, se gîndește că de „moare unul dintre noi, nu ne mai îngroapă”, chiar dacă ei nu au furat, nu au spart și nu au făcut nici o răutate.
Cu ce să trăim, să dăm la oameni în cap, să mîncăm?
„Noi am muncit la români și pe mult și pe puțin și ne-am crescut copiii. Acum nu știu de unde ura asta”. În ziua în care a certat-o preotul la praznic, femeia a recunoscut că au fost copiii țiganilor la adunare. „Au mers pentru că sîntem necăjiți, nu avem nici un venit. Cu ce să trăim, să dăm la oameni în cap, să mîncăm? Acolo le dă bomboane, le dă haine, le mai dă și bani cîteodată, să vezi cum cărau cu căruțele și haine și dulciuri și ce le-o dat acolo”. Și dacă la adunare s-au dus împinși de lipsurile de acasă, la praznice vin din aceleași motive, fără să îi învețe cineva în mod special. „Acum cine i-a trimis la praznic, noi? Uite ce fac aici la biserică, uite că se bat după mîncare, părinte!”.
Sărac de la o vară la alta
„Ăștia sînt niște țigani mai civilizați, dar sînt și pușcăriași care au omorît. Unii s-au mai liniștit, au venit din pușcărie, dar mulți sînt încă închiși”, spune Corina despre țiganii din sat. „Au nevoie de civilizație, au nevoie de ajutor. Ei aici muncesc, dar uite acolo nu au nici wc”, întînzînd mîna către casa neîngrădită din chirpici, din care tocmai a fugit un porc. Mă iau după ea prin locul unde ar trebui să fie grădina omului și, la casa alăturată, ne întîmpină Victor, un bărbat cu părul roșu ca focul. „Era prea alb domnișoară și am zis să îl vopsesc”, îmi spune acesta zîmbind. Curînd au mai venit trei săteni, doi bărbați înfrigurați și o femeie care avea doar șosete în picioare. Toți, în frunte cu Victor, au început să se plîngă că le este greu, „nici nu mai este de povestit viața asta a noastră, dacă ne-o tăiat și alocația la copii. Dacă ar fi de muncă, ar fi altfel. Vine acum primăvara, mergem o săptămînă – două la sapă, la prășit, aici undeva la oameni iar după aia se încheie toată treaba și stăm și ne uităm așa în sus și în jos”.
Primăria lua ce e mai bun și ce-i mai rău, dă la țigani.
Cînd pocăiții au adus pachetele în vară, Victor nu era acasă și așa s-a mirat atît de tare cînd i-a văzut pe prietenii lui cu o bluză sau un pantalon bun, încît i-a întrebat de unde le au, iar ei i-au răspuns bucuroși „ca sînt de la frați”. Vrea să îi amintească femeii de lîngă mine și de „singura greșeală care se făcea la început. Hainele aduse le dădeați la primărie și primăria ne dădea resturi. Lua ce e mai bun și ce-i mai rău, dă la țigani. Acolo se sortau hainele, cele care erau bune le dădeau tot la cei care mai aveau”. Pe atunci, bucuros că primește un pachet așa mare, venea repede acasă să desfacă și să vadă ce-i într-însul. Cînd colo, găsea „două-trei fuste, niște hăinișoare mici, un palton din ăla pe sub care trebuia să îmbrac vreo cinci haine. Mă uitam și rîdeam și eu”.
De alături, Ovidiu, care pînă atunci a ascultat timid, a început să spună că „noi cu ei pocăiții ne împăcăm foarte bine, dar uite părintele acu o săptămînă, cînd ne-am dus la biserică, ne-a alungat de acolo. A spus să ne ducem la pocăiți, că atunci cînd s-au dat pachetele de Crăciun, cu niște caiete, pixuri, portocale, banane și ce aveau colo, băieții bucuroși au trecut prin fața părintelui și i-a văzut”. Au fost la un praznic de curînd unde, cînd să intre la masă „să mîncăm o farfurie de mîncare ca fiecare om”, părintele i-a oprit: „nu, nu, voi hai, plecați acasă! Fugiți la adunare că sînteți pocăiți, cînd o să mai aveți nevoie de mine personal nu am să vă mai ajut cu nimic”.
Ultimul gînd
Cu ajutorul lui Dumnezeu, se gîndește Ovidiu, „o să vină frații aici să facă o casă de adunare”, arătîndu-mi cu mîna o bucată de teren din față pe care niște sponsori de-ai Bisericii Creștine după Evanghelie l-au cumpărat pentru ei. Corina știe că în primul rînd oamenii vor să le aducă țiganilor apă, să facă dușuri multe și cine va vrea să facă un duș cald va putea veni gratuit. Apoi se va mai face încă ceva tot pentru ei, „cel mai probabil o cantină cu o masă caldă. Ei au cumpărat, au acte de proprietate, din primăvară au de gînd să ridice, dar primăria nu vrea să le dea autorizație”. Victor însă dă vina tot pe preot „vă spun eu, asta e toată treaba de la părintele. Că ce spune, «dacă se face acolo o cantină, noi ce mai facem, că avem nevoie de ei. Se pocăiesc toți țiganii din deal și noi ce facem? Rămînem fără oameni»”.
Ar vrea mulți să tragă și ei apă sau gaz
Ovidiu, cu cei patru copii cu care stă în casa pe jumătate dărîmată din dreapta noastră, se mai întreabă și de ce conducta cu gaz nu a urcat decît pînă la intrarea din partea cu țigani. „Primăria a zis că nu au fonduri, că normal stradalul trebuie să îl facă ei. Ar vrea mulți să tragă și ei apă sau gaz. Acum se duc în pădure și aduc în spate lemne de la vreo patru – cinci kilometri”. Măcinat de griji, înainte să intre în casă, că afară îi clănțăneau dinții de frig, Victor îmi strigă mergînd: „eu mă gîndeam de multe ori, Doamne, cît timp am să fiu așa necăjit? Pînă ce am să intru în Uniunea Europeană și după aceea am să trăiesc mai bine. Cu cît am zis, cu atît m-am înșelat. Cred că nu se mai rezolva nimic, tot așa o să murim cum sîntem acum”.
***
Cei din ultima bancă
La școală tocmai ce a sunat clopoțelul și curtea a rămas pustie, în timp ce pe hol, elevii aleargă spre clase așteptînd să înceapă următoarea oră. „Romii trăiesc cîte trei – patru familii într-o casă cu una – două camere și astfel copiii nu au locul și nici spațiul în care să-și facă temele, situația precară fiind cea care își spune cuvîntul”, spune de la catedră profesoara de limbă română, doamna Alexa. Copiii de țigani primesc, ca și ceilalți, ghiozdan cu rechizite, cum se dă la început de an școlar, numai că lor pe tot parcursul anului școlar părinții „nu le asigură nimic altceva, nu ai să vezi culegere cumpărată de un copil rom”. Numai că, pentru ca un profesor să poată lucra într-o școală alături de copii care se pot pregăti și alții care nu au cum, adesea trebuie să îi promoveze pe unii dintre ei pe nedrept și să unească în așa fel programul de predare încît să învețe și unii și alții, deși „ca profesor nu pot să mai permit ca în clasa opta să mă ocup de cel care abia reușește să-și scrie numele. Unde mai pui că fetele lor rareori termină clasa a VIII – a”.
Spre exemplu, în sat există un mediator sanitar care îi ajută pe țigani să țină legătura cu doctorii de familie. „Tot așa s-ar impune și un mediator școlar”, spune profesoara, care atunci cînd copilul nu se pregătește sau cînd părinții nu vin la școală, ar fi acolo să îi ajute. „La ședințele cu părinții rar vezi un rom, ei vin doar atunci cînd fac acte pentru calculator și să nu crezi tu că ei își cumpără calculator. Bonul ăla valoric de 200 de euro merge… unde merge. Ei vin doar cînd au nevoie de luat, dar nu răspund la ceea ce le cerem noi”. Și totuși, există și excepții.
La școală învață și un băiat de țigan care este acum în clasa a VIII – a și care are rezultate foarte bune „și pe care în viitor îl voi îndruma spre o școală pedagogică, poate unul dintre ai lor care poate să le ridice nivelul”. În aceeași clasă, la orele de română, profesoara a mai întîlnit copii pregătiți și din rîndul localnicilor Creștini după Evanghelie, care sînt „foarte bine educați, dar cu lacune, pentru că, interzicîndu-le religia, nu au Internet și în afară de faptul că organizează activități în cadrul cultului, nu ai să îi întîlnești în sat duminica după masă, să petreacă timpul cu ceilalți”.
Iulia CIUHU
Adaugă un comentariu