Transhumanța romilor din Piatra Neamț
Prigoana fraților vitregi 1 martie 2011 Niciun comentariu la Transhumanța romilor din Piatra Neamț 49Romii de pe strada Muncii sînt nerăbdători să vadă brațele copacilor înmugurind și soarele încălzind obrazul pămîntului. Asta pentru că le este dor de primăvară. Anotimpul acesta înseamnă pentru ei un colț de pîine în plus. Își vor aduna de prin case cele cîteva haine și vor lua calea Parisului. Deși majoritatea au fost expulzați în toamna anului trecut, nimeni nu stă să-i caute prin buzunare. „Vom trece granița prin Italia, ce are?” Lumea lor e un amestec de culoare, șiretenie, șăgălnicie și naivitate.
Cele cîteva zeci de case de pe strada Muncii din Piatra Neamț, așa-numitele locuințe sociale, construite după același tipar și dispuse în linii paralele, vor fi demolate. În prima lună a primăverii, romii vor fi mutați pe „un cîmp năpădit de bălării, departe de apă și de oameni, ca niște animale bolnave”. Angelica e indignată. Își șterge nasul cu mîneca puloverului roșu. O singură odraslă a mai rămas cu ea, în casa de pe strada Muncii. E o copilă care a muncit în Italia la muls oi împreună cu soțul ei. „Am înțeles că aici vor muta bazarul, iar noi vom fi duși pe un cîmp, mai la deal de satul Văleni. Păi nu rămîne nimeni, don’șoară. Nimeni! Îmi iau copiii, că atîta am eu nevoie, și mă duc în Franța”.
Acolo, chit că vor sta într-o „cașcarabetă” peticită din zdrențe culese din gunoaie, apărați de ploaie de pungi și celofan, vor primi pulpe prăjite de la arabi și colaci de la un român milos.
Lîngă mine, pe singura canapea din casa Angelicăi, se înghesuie Parlament. Fata cu obraz neted și părul de culoarea smoalei, încolăcit ca un șarpe la spate, s-a întors din Franța de o lună. „Plațul” pe care și-au amenajat cortul era ascuns după niște stuf într-un parc din capitala franceză. Au aflat de la niște romi bulgari că urmau să fie expulzați și au plecat cu o zi mai devreme. Ea, împreună cu fetița și concubinul. Dar nu pentru multă vreme, într-o lună au găsit calea înapoi și și-au ridicat un alt cort. „I-am văzut pe bulgari, că era deja acolo, și ne-am întors și noi. Treceau polițiști pe acolo, paznici, dar nu comentau”. Noua „casă” era fixată de două bețe ce susțineau pungi, cartoane și haine. „Dormeam la pămînt, pe o pătură. Șobolanii săreau peste noi noaptea”.
La șobolanii aceia se vor întoarce cu cel mai mare drag. În Franța, chiar dacă că nu au o slujbă propriu-zisă, ajung să cîștige și cîte 30 de euro pe zi. Pentru banii ăștia, se vor întovărăși și cu șoarecii. „Noi am muncit, dar ne-au dat afară de la muncă. Eu am fost femeie de serviciu, pe la birouri, pe la blocuri, dar nu mai aveau nevoie de mine. Cum să trăiesc cu 40 de lei pe lună, cît e alocația?”
Portocalele Monicăi Columbeanu
„Doamnă, ce e aia discriminare?” mă întreabă tînăra care a muls oi în Italia. „A, dacă se iau oamenii de noi? Dar la școală nu am stat mereu în ultima bancă? Nu fugeau toți de mine ca de o rîioasă? Da, evident că lumea fuge pentru că sîntem țigani”. Pe cînd le ducea la școala, Angelica s-a și bătut cu o elevă din clasa fetelor ei. Un munte de fată, spurcată la gură, pe care a cumințit-o în „două minute”, cică. „Noi n-avem gripă aviară, dar românii ne cred pe toți hoți și bandiți”.
Puradeii sînt învățați să cerșească de pe la trei-patru ani. De fapt, o fac prin imitație. Au crescut la sînul unei mame care și-a desfăcut palmele în fața trecătorilor și așa fac și ei mai tîrziu. „Copilu’ ăsta mititel îl vede pe taică-su că strînge fier și se duce și el de strînge. O grămadă de cuie îmi aduce de afară. Mi-o stricat toate ușile” și Angelica arată spre Gabriel, puștiul care „nu s-a născut în familia Monicăi Columbeanu” și care și-a colindat bunica de zece ori, deși Angelica avea o singură portocală. Gabriel voia să fugă cu ea în drum, dar femeia i-o lua, ca să nu i-o mănînce copiii. Gabriel atunci o colinda din nou și i-ar își primea portocala. Instalat la picioarele bunicii, copilul – tăciune rîde, săltînd ca o minge cînd aude povestea.
Telefonul lui Dumnezeu
Despre Franța aflu că e cea mai frumoasă țară. Cu mîncare, haine, parcuri mari și urne de gunoi în care găsești tot ce-ți poftește inima. Nordar, închipuitul „bulibașa” al comunității, un bărbat cu statură pipernicită și cu un arici în loc de barbă, urlă și se agită în fața mea. E furios pe grupul de tineri cu vîrste diferite care se hlizesc fără pauze și scuipă semințe în jurul nostru. Omul îmi va mărturisi că are un băiat închis la Iași, unul dintre cele șapte odrasle pe care le-a făcut cu o femeie ce l-a părăsit. Cînd îl întreb de i-a fost condamnat copilul, face un efort de concentrare și își îndreaptă brusc cocoașa. „O făcut o tîlhărie cu un telefon. Știți cum se face? Te îmbraci și frumos și te duci de te rogi de oameni: «Vă rog, am o gagică», dar trebuie să fii îmbrăcat frumos, șmecher, nu ca mine. Îi zici, «dă-mi oleacă telefonul să dau un bip la gagica sau gagelu’ meu» Și i-l dă și gata, e dus cu Dumnezeu. Greșeala a fost că s-a lăsat ademenit de prieteni. Mai are vreo cinci luni și vine”. În timpul ăsta, trece dintr-o stare în alta, e încîntat de performanța feciorului și dezamăgit în același timp. Se comportă ca un actor, gesticulează și își mișcă picioarele slăbănoage.
Nordar m-a văzut de la început, de cînd am intrat pe „teritoriu’”. Pentru că strada Muncii nu e propriu-zis un drum pavat. Locuințele, decorate cu farfurii rotunde, accesorii indispensabile, adevărate bijuterii la case, sînt amplasate pe un teren betonat, o zonă închisă, împrejmuită de un gard de metal și de o cale ferată. Punctul de atracție al cartierului sînt munții care își desenează conturul pe cerul azuriu. „Don’ șoară, vă urmăresc de cînd ați intrat. Ce vreți, de fapt, de la noi?”. În Franța o ducea bine de tot. De asta se va întoarce în țara vinurilor. „La fiecare pubelă găseam cîte trei – patru euro. Luam o haină și o vindeam altcuiva. Bussiness, cum s-ar spune”. Mai găsea și obiecte vechi, ceasuri, brățări sau lănțișoare de aur pe care lua cîte 200 – 300 de euro. La o adică, pînă și „fetili” îs mai ieftine. „Plătești doi-trei euro și te face om fericit”. Puradeii care se zgîiesc la noi pufnesc într-un rîs colectiv. Înțeleg că „bulibașa” Nordar nu e un om de încredere.
Bulibașa va da foc muntelui
Femeia cu care i-a făcut pe cei șapte copii l-a înșelat și de 12 ani moșul e celibatar. Își poartă burlăcia în șapca jerpelită și cocoțată șmecher pe vîrful capului. Mai bine așa, nu trebuie să mai caute și de alții. „Pe timpul ăsta e de prășit la o grădină, la un om. Iei sapa în spate și mergi, că n-ai încotro. Dacă nu mănînc trei zile, să mor eu dacă nu dau turnul ăla jos, că el trebuie dat jos. Ăla nu e fier, e inox, e 50 – 60 de lei kilu’. Și are vreo 100 de kile, trăiești o săptămînă. Mai sînt găini din astea la 6 lei kilu, are jumate de kil și are gripa aia aviară”. Dar cu îi pasă de gripa aviară? O invenție, o prostie scornită ca să moară cît mai multă lume. E singura teorie a conspirației în care crede bărbatul Nordar.
Cînd îl întreb de cîmp, se bruftuiește la mine: „A, pe poligon ca să se facă tragerea? Sau cum i-a urcat Antonescu toți romii pe un vas să moară? Păi dacă mă duce pe mine acolo, eu urc în vîrful muntelui și dau foc la pădure. Am băgat oleacă de gaz, de benzină, ce-o fi, și dau foc la tot. Așa mă și încălzesc. Mi-au dat ăștia sobă, dar eu am vîndut-o cu 60 – 70 de lei. Am trăit după aceea”.
Se va întoarce în Franța, să nu îmi fac eu griji. Și ce dacă Sarkozy nu îl iubește? În România trebuie să dai cu parul în capul omului ca să mănînci. „Francezii sînt mai miloși cu animalele. Îmi iau un cîine cu mine, că la noi ei sînt cei care ne mănîncă, și fac mai mulți bani. Stați numai să dea căldura”.
I love you forever, România
Spre deosebire de Parlament, Napoleon a luat cei 300 de euro de la Guvernul francez, a zburat cu avionul acasă și o va tuli înapoi cu prima ocazie. Pe 25 februarie, mai exact, ca să „testeze terenul”. Abia după aceea o va chema și pe femeia care alăptează un micuț. „Apoi asta a fost viața noastră, să umblăm pe acolo pe la gunoaie, să facem și noi un ban”. Gîtuie o sticlă de apă între mîini și îi zăresc un tatuaj. „Vadar, e numele fratelui. Mi le-a făcut un băiețaș care tatua”. Pe piept și-a scris „I love you forever, Cassian”. Cassian e nepoata. Numele soției îl avea scris în dreptul inimii, dar l-a șters, să îi rămînă doar maică-sa.
„Părinții mei nu sînt de acord să stau cu el, dar pentru că m-a prins cu primul copil, ne-au lăsat în pace”. Sînt mai orgolioși, pentru că muncesc la Salubritate și au un venit fix. Noroc de frate-su, care îi mai aduce colaci și parizer. Părinții lui Napoleon sînt mai necăjiți decît e el. „Uite, eu acuma mai umblu cu căruța și cu caii prin oraș și strîng fier vechi. Dar și pentru asta mă ia poliția și îmi face dosar. Păi cu ce să creștem copiii?”.
A fost prin Germania, a muncit pe un șantier, dar a trebuit să se întoarcă pentru a pune la punct un război ce se iscase între familia lui și o alta. În Franța făcea și el „bussiness”. Se tîrguia pentru bulendrele pe care le găsea prin pubele. „Aș vrea eu să am casă deoparte, familia lîngă mine în Franța… Tot România e casa mea”.
Asta chiar dacă nu îi surîde deloc ideea de a fi duși pe un cîmp. „Acolo nu o să fie nimeni în afară de noi, nici magazine, nimic. Nici măcar nu ne lasă să trăim într-un sat, ne vor duce tocmai în cîmp și apa acolo e foarte departe, iar noi avem mulți copii mici”. Măcar nu e cale ferată pe care să le moară caii. Și nici nu vor ajunge precum bărbatul cu sufletul vîndut care și-a întins picioarele sub tren și și-a dat duhul pe marginea liniei.
***
Cele aproximativ o sută de familii de romi își duc traiul între iluzia străinătății și mirosul sinistru ce străbate dinspre piața en-gros. Puradeii scormonesc cît e ziua de lungă în pămînt după metal sau obiecte pierdute, demult îngropate, care să le fie noua jucărie. Li se umplu ochii de fericire și pentru o sîrmă de aluminiu. Cînd se va încălzi țărîna, vor înțesa un autocar cu bagatelele lor.
Lina VDOVÎI
Adaugă un comentariu