Partidul generației cu cheia de gît

Văd, în ultimele săptămîni, dez­ba­­teri destul de aprinse pentru înfii­n­ța­rea unui partid nou care să fie alternativa la tot ce vedem azi: organizații politice corupte, clientelare, an­chi­lo­za­te, versatile, prăfuite, vîndute, stupi­de sau naive. Toate propunerile de în­che­gare a unui partid nou și curat ig­no­ră un lucru fundamental în demersul de a crea o asociație de oameni: des­tinatarii. Cine sînt, de fapt, cei pe ca­re acest partid ar trebui să-i reprezinte?

Pînă acum, aderenții acestei organiza­ții ideale sînt definiți foarte schematic drept cetățenii care așteaptă altceva și care s-ar fi săturat de felul în care e con­dusă țara. Este corect, dar nu și suficient. Nicăieri n-am văzut desenul clar conturat al acestei mase de oameni, nimeni nu definește, de fapt, o gene­ra­ție care nu se simte reprezentată. Ea este generația copiilor crescuți cu che­ia de gît. Indivizii care o compun nu fac parte nici din generația în blugi – după cum o numea Adrian Pău­nes­cu – și nici din generația Emo – a copiilor născuți cu calculatorul în brațe.

Generația copiilor crescuți cu che­ia de gît nu are încă o conștiință de grup, indivizii care o formează nu prea con­ști­entizează că-i aparțin, dar toți simt la fel. Îi ghicești ușor atunci cînd, în­tîl­nindu-se, vorbesc nostalgic despre bananele puse la copt pe șifonier, Brif­cor, Eugenia, bomboane cip, gume Turbo, clasorul cu timbre, mingea de 400 (de lei vechi comuniști imprimați cu imaginea lui Bălcescu), mustățile pe care i le desenau „tovarășului” pe prima pagină din Abecedar. Îi surprinzi pomenind expresii fără sens în lumea de azi: „s-a luat lumina”, „stau cu ochii pe el ca pe butelie”, „te uiți la mine ca la mașini străine”, „cîte una s-ajungă la toată lumea”.

Ei nu sînt doar decreței, doar pionieri sau doar șoimi ai patriei. Nu sînt doar cei care au citit „Cutezătorii” sau care au văzut „Toate pînzele sus”. Sînt toți cei de mai sus și alții în plus. Unii au trecut de 40 de ani, alții nu au cu mult peste douăzeci, dar toți se identifică prin cîteva amintiri comune prin­tre care cea mai bine conturată este a unei chei – legată cu elastic, șnur de „adidași” sau sfoară ordinară – purtată la gît precum o medalie olimpică.

Generația celor crescuți cu cheia la gît are cam aceleași amintiri și a­pro­ximativ aceleași aspirații, dar nu și-a rezervat încă un nume și o identitate clară. Este cea mai activă azi, con­sumă cel mai mult, muncește enorm și își dorește totul de la viață. Această generație însă nu este ușor de convins și nici de coagulat. Se îndoiește cel mai mult pentru că și-a luat porția de dez­a­măgiri: frig și foame în comunism, frus­trare în tranziție, povară în recesiune.

Această generație a trăit în două lumi complet diferite și a trebuit să se adapteze, iar adaptarea este, în sine, un sacrificiu. A fost educată într-o cul­tură, dar i se cere să performeze într-o alta. A învățat cum să supraviețuiască în comunism, dar își cîștigă banii în capitalism. Visele celor care compun această generație s-au ajustat din mers. Unii s-au pregătit să fie profesori de română și azi traduc, plictisiți, comunicate prin corporații internaționale un­de se intră cu cartelă. Aspirațiile lor de copiii s-au modificat brusc pentru că nu mai era posibil să se împlinească în noua lume în care s-au trezit.

Generația care a purtat cheia de gît nu și-a cerut încă drepturile în gu­ra mare și pare deocamdată in­ca­pa­bi­­lă să se adune în scop civic să-și strige ne­mulțumirile pentru că indivizii ca­re o compun au fost învățați de mici mai mult să tacă. Să nu spună „afară” ce aud în casă. Să nu vorbească tare pentru că „aud vecinii”. Să îndure, pentru că „așa sînt vremu­ri­le”. Să stea în rînd pentru că altfel își pierde locul la coadă. Oamenii ca­re compun aceas­tă generație au ajuns azi să trăiască izolați unii de alții, să-și ridice garduri mari în jurul casei, să se simtă agresați în afara confortului fa­milial.

Cine vrea să-i adune trebuie să reușească mai întîi să dărîme gardu­ri­le cu care s-au înconjurat, să vorbeas­că pe limba lor și să nu le spună că tot ce-au trăit în copilărie era gri și că amintirile lor dulci n-au gust.

Liviu IOLU