,Nu văd, în acest moment, o strategie a armatei în Libia, cu alte cuvinte, nu văd liderii forțelor de securitate, armata, servicii secrete, poliție ieșind în față și asumîndu-și răspunderea de a readuce calmul în țară

Interviu cu Manuela Paraipan, expert al Middle East Political And Economic Institute

Opinia Veche: Ce tip de lider e Muammar Gaddafi?

Manuela Paraipan: Excentricitatea lui e notorie, însă, n-ar trebui să pună în umbră faptul că a condus, cu o mînă de fier, o țară de la sfărșitul anilor ’60. Revoluția începută cu mărețe idealuri, ca fiind a celor mulți, a ajuns, nu imprevizibil, să ofere beneficii unei elite restrînse. E un truism faptul că puterea seduce, corupe și puțini sînt cei care se ridică deasupra, temporar, sau, în cazuri mai puține, pe termen lung.

O.V.: Dacă ne gîndim la rolul armatei în astfel de conflicte și la felul în care a acționat ea în Egipt, cum ai caracteriza strategia armatei din Libia?

M.P.: Sînt diferențe între Libia și Egipt, rolul pe care fiecare îl joacă pe plan regional, internațional și sînt deosebiri la nivel de mentalitate a liderilor, a elitelor și a societății. Au refuzat să tragă în populație, ofițeri, soldați, ba unii s-au refugiat în țări apropiate, totuși, a lipsit decizia unitară venită de la un cap al armatei, așa cum s-a întîmplat în Tunisia și Egipt, de a înceta ostilitățile împotriva societății. În Libia avem o armată, care e divizată și mercenari. Aceștia din urmă sînt plătiți să îndeplinească o misiune, nu au legături cu indigenii, ceea ce le facilitează activitatea. Clanul Gaddafi nu e dispus să piardă frîiele puterii și a recurs la gestul abominabil, de-a face orice, pentru păstrarea privilegiilor. Nu văd, în acest moment, o strategie a armatei în Libia, cu alte cuvinte, nu văd liderii forțelor de securitate, armata, servicii secrete, poliție ș.a.m.d ieșind în față și asumîndu-și răspunderea de a readuce calmul în țară.

O.V.: În conflictul din Libia, liderii Occidentului par a se implica foarte mult. Ce interese au să facă ordine acolo?

M.P.: Occidentul se implică peste tot în regiune și rareori îi iese bine. După cum bine știi, statele, în general, cele occidentale nu fac excepție, nu acționează mînate de etică, ci pe baza unor interese clar delimitate, pragmatice. Ca dovadă morala, compasiunea și alte asemenea valori sînt uzitate, mai ales, în discursuri s-a preferat menținerea la putere a dictatorilor. Gaddafi n-a devenit dictator pentru-că nu se dă dus de la putere și folosește forța brută împotriva propriei societății. Era așa de zeci de ani și acțiunile lui, pe plan intern, în Africa, la nivel internațional sînt cunoscute și documentate. Nu discutăm de extravaganțe cu valențe care s-au dorit, mai mult, sau mai puțin, artistice, ci de un șir de fapte reprobabile. Interesul primordial al occidentalilor e să mențină stabilitatea. Libia are resurse însemnate de petrol și gaz și cum politica e determinată de un complex de interese economice și militare și abia apoi, de ordin umanitar, preocuparea a căpătat semnificații plurivalente. La o primă privire, un asemenea comportament, într-o societate globală ce se dorește civilizată nu e acceptabil. Și totuși, în Africa, de exemplu, sînt împrejurări similare care continuă nestingherite de zeci de ani. Spune ceva despre noi toți și ar trebui să ne pună pe gînduri.

O.V.: Are Muammar Gaddafi parteneri externi de încredere?

M.P.: Gaddafi a avut parteneri și aliați externi, chiar din Occident (de ex. Italia, ca fostă putere colonială) și nu puțini. Dacă mai are, mă îndoiesc că aceștia își doresc să iasă în față în noul context.

O.V.: Cît de multe se pot face în numele libertății?

M.P.: Interesantă întrebare care duce la un dialog extins, dar ca să răspund prompt, nu știu să fie limite.

O.V.: Libia și democrația. Cum vedeți această asociere?

M.P.: Ce înseamnă democrație? Ce înțeleg eu prin democrație s-ar putea să fie diferit de înțelegerea altuia. Evident că sînt cîteva principii general valabile, dar nu puține aspecte sînt influențate de cultură, istorie, circumstanțe la un moment dat, acel bagaj specific unei comunități, mai departe unei societăți și unei națiuni. Libia nu a avut o democrație. Libia a avut o revoluție care n-a făcut pasul următor către reformare și astfel a pierdut și calitatea revoluționară. A rămas încremenită într-un model autoritar, clientelar.

O.V.: Sufletele oamenilor sînt împărțite între Est și Vest. Ce soluții/alternative există pentru ei?

M.P.: Soluție e un cuvînt mare, care incorporează o responsabilitate împărțită și asumată de toți cei care simt nevoia unei schimbări, a unei adaptări la nevoile actuale. În acest caz specific, răspunsul sau răspunsurile ar trebui să vină din interiorul societății libiene, ca urmare a unui dialog, nu al surzilor, între ei, iar comunitatea internațională să fie pregatită să ofere sprijin. Intervențiile de tip neo-colonialist nu dau rezultate, cel puțin, nu în beneficiul celor mulți, iar răspunsul, al lor, al nostru, stă într-o continuă educare.
Altfel spus, să ridicăm principiul de cetățean, cetățenie, de individ și individ, parte a unei comunități, de la un nivel submediocru, demagogic, la un stadiu superior. Cînd sîntem pe deplin conștienți de drepturile, libertățile și responsabilitățile noastre, inclusiv ale elitelor care ne conduc, contractul social se va rescrie într-o formă mai apropiată de realitatea acestor timpuri și de nevoile celor mulți.

O.V.: Cum arată din punctul tău de vedere Libia după Gaddafi?

M.P.: Evenimentele sînt încă în mișcare, dar Libia, post-Gaddafi are oportunitatea de a face un pas înainte, de a se dezvolta, mai ales din punct de vedere socio-politic. Dezvoltarea și elevarea internă îi va permite să-și renegocieze rolul regional și internațional. Văd mult potențial ceea ce nu e un garant, în sine, al vreunui succes.

Diana IABRAȘU