Cristi Puiu: Mă sperii ca o găină și fac cîte-un film despre drobul de sare
Microfonul de serviciu 21 martie 2011 Niciun comentariu la Cristi Puiu: Mă sperii ca o găină și fac cîte-un film despre drobul de sare 97Despre un om care a terminat liceul în șapte ani se pot naște o mulțime de prejudecăți. Ar fi trebuit să devină pictor, însă a fost primul sub linie la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza”. Facultatea a făcut-o la Geneva, dar cu toate astea n-o să fie niciodată elvețian sau măcar olandez. Nici n-ar vrea neapărat să fie. Doar îi place să stea acasă, ca o „pisică de apartament”. De asta zice că e mare lucru că a venit la Iași pentru premiera filmului „Aurora”. Un film despre ce se întîmplă în mintea unui om care omoară, cu toate că nu știe „nimic despre mintea unui criminal”. Cristi Puiu regizează rar, cam o dată la patru ani, dar cînd o face se bucură de toată atenția. Un statut cîștigat încă de la primul lungmetraj, „Marfa și banii”, cel despre care se spune că a fost cutremurul care a provocat „noul val” din cinemaul românesc.
Opinia VECHE: N-ați obosit să vorbiți două zile la rînd despre „Aurora”?
Cristi PUIU: Nu am obosit. Am ajuns la epuizare, dar am ajuns să nu obosesc niciodată. Am realizat prima dată în mod evident, indiscutabil, așa ca într-o experiență de laborator, cînd am fost să-mi susțin proiectul „Aurora” la Rotterdam și la Berlin. Într-un interval de patru zile a trebuit să mă întîlnesc cu 85 de producători la masă și trebuia să vorbesc despre „Aurora”. Și purtînd discuții care nu întotdeauna erau ușoare, dar importante pentru mine că mă solicitau, am realizat că da, că, de fapt, așa se întîmplă, ăsta e modelul. De fapt eu, Cristi Puiu, la fel ca o mulțime de alți oameni, funcționez în felul ăsta: vorbind, gîndesc cu voce tare și înțeleg.
O.V.: Cu cine e mai ușor de vorbit, cu un producător sau cu un jurnalist?
C.P.: Cu absolut oricine. Oamenii ăștia nu se împart între producători, jurnaliști, regizori, actori, pictori, fizicieni, nu-știu-ce. Se împart între tîmpiți, idioți permanenți, pierduți. Exagerez, bineînțeles. Oameni care gîndesc și oameni care nu gîndesc. Este foarte greu să vorbești cu oameni care nu gîndesc. Indiferent de unde vin ei.
O.V.: Despre ce anume vă face plăcere să vorbiți?
C.P.: Este o constatare care vine după ce vorbesc, mă gîndesc și, retrospectiv, zic dacă mi-a făcut plăcere. Nu mă pregătesc. Eu gîndesc și vorbesc în același timp. Și nu pot să gîndesc dacă nu vorbesc. Din cauza asta sufăr foarte tare atunci cînd scriu la scenariu. Pentru că sînt singur cu propriul meu cap și nu pot să ies din capul meu. Singurul fel de a ieși din el se întîmplă așa, prin intermediul cuvintelor.
O.V.: Nu vi se întîmplă să vorbiți singur?
C.P.: Ba da, se întîmplă. Să joc replicile atunci cînd le scriu. Dar dialogul ăsta cu mine însumi nu este comparabil cu dialogul cu ceilalți, imperfect așa cum este el; comunicarea asta așa imperfectă cum este ea îmi e absolut necesară. Nu mă plîng de faptul că nu reușim să comunicăm. Mă plîng de altceva, de ușurința cu care sărim la concluzii. Ori, cîtă vreme enunțurile au statut, funcție de ipoteze de lucru, mă simt confortabil. Și-atunci da, se poate naște o comunicare în care ne putem pune de acord asupra unei mulțimi de lucruri și sînt în poziția de a-i acorda interlocutorului toate libertățile. Libertatea de a face enunțurile cele mai extreme, atunci cînd interlocutorul este un om care gîndește. Nu care gîndește ca mine, dar care gîndește pur și simplu.
Unii mai fac și greșeala să-mi zică maestre
O.V.: Dumneavoastră…
C.P.: Hai să ne spunem pe nume, să ne tutuim. Altfel riscăm ca discuția să se formalizeze inutil. Vezi tu, eu am predat la UNATC (n.r.: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”) și la fel, și mi se pare complet tîmpit ca studenții de acolo să mă ia cu „Domnule profesor”. Unii mai fac și greșeala să-mi zică „Maestre”. Nu dintre studenți, dintre fel de fel de angajați. Asta mi se pare o porcărie sinistră. Băi, e grav.
O.V.: De ce?
C.P.: Pentru că e foarte grav. Nu e sănătos. Nu-i OK. Oamenii au pierdut măsura, au pierdut controlul. Și se întîmplă ciclic asta. De-a lungul istoriei noastre descoperim tot felul de justificări pentru instalarea pe piedestal a unor idoli. Asta-i porcărie, e bullshit. Ce-i aia „acest Hagi al cinematografiei”?
O.V.: Oamenii trebuie să aibă la ce să se raporteze, nu?
C.P.: Nu. Oamenii în general au nevoie de foarte multe lucruri. Dar nu de asta. Sau nu în felul ăsta. Noi ne spunem că în felul ăsta pentru că așa am fost învățați să gîndim. Dar e o mare porcărie. Este vorba despre o slăbiciune a noastră, de nevoia noastră de siguranță, securitate, liniște, de concret, nevoia noastră de adevăr, dar asta e altceva. Eu vorbesc despre ce pui tu acolo. Ai nevoie de adevăr, ai nevoie de concret, de siguranță, dar ăsta este un proces continuu. Tendința noastră e de a pune stop. Și în lipsă de altceva, ce facem? E ca-n poemul ăla a lui Nichita: apărea o crăpătură și puneau acolo un zeu. Probabil că așa funcționează lucrurile. Dar nu pentru că este în natura noastră, ci pentru că este propriu acestei realități pe care am inventat-o noi, oamenii, paralelă cu lumea adevărată, care este cultura. În momentul în care am fabricat această lume a culturii nu mai sîntem înconjurați de lumea creată de Dumnezeu. Aia este foarte departe, poate în fundul minții noastre undeva. Probabil că în interiorul acestei lumi în care trăim și funcționăm e nevoie de idoli.
O.V.: Dar asta e specific uman, nu e românesc.
C.P.: Da, eu vorbesc de om. Dar nu e așa. În momentul în care te eliberezi de asta, vezi că funcționează. Și cînd vezi că funcționează ajungi să te întrebi „de ce-am stat eu în modelul ăsta?”.
O.V.: Dar nu toți oamenii se pot elibera
C.P.: Ba da.
O.V.: Cum?
C.P.: A, asta-i o chestie personală. Ceea ce este interesant este că cei mai mulți dintre cei care controlează lumea asta, conștient sau inconștient, sînt oameni care vorbesc articulat cu subiect și predicat, sînt oameni care construiesc propoziții cu sens, sînt oameni care construiesc povești cu introducere, cuprins și încheiere. Practic sînt oamenii care fixează și îngheață devenirea lumii. Pentru că majoritatea celorlalți care au îndoieli și dubii, se refugiază din cînd în cînd în perimetrul ăsta al enunțurilor cu sens, al lumii propuse. Pentru că e ca și cum ai pleca să hălăduiești pe cîmpuri și, mînat de curiozitate și de disponibilitate către cercetare și descoperire, să sfîrșești epuizat și să te întorci acasă. Unde există o masă, există un scaun, există niște lucruri concrete, care funcționează. De asta nici nu se poate pune problema eliminării acestui model, al enunțurilor clare.
O.V.: Și tu hălăduiești?
C.P.: Da, asta fac. Dar mă întorc. Chiar printre oamenii care vorbesc cu sens, cu subiect și predicat și spun povești cu introducere, cuprins și încheiere, găsești oameni disponibili să repună în discuție afirmațiile pe care le-au făcut ceva mai devreme, sau să-și pună în discuție propria filosofie de viață. Și-aici vorbim poate de reperele absolute ale timpului prezent, reprezentate de oamenii de știință. Și cu adevărat atunci cînd întîlnești un om de știință dispus să-și repună în discuție propria teorie, atunci sentimentul de eliberare este foarte prezent, iar tu-l trăiești atunci cînd îl asculți pe omul ăla.
O.V.: Ce certitudini am putea avea?
C.P.: Ce spun eu de oamenii puși pe piedestal, de oamenii ăștia construiți, asta nu are legătură cu nevoile noastre. Asta-i o chestie fabricată de cei proști, care sar la concluzii, care se precipită să-l ia în brațe pe unul să-l pună pe piedestal pentru ca a doua zi să-l împroaște cu rahat dacă se ivește ocazia. Iar exemplul lui Hagi este poate cel mai potrivit, fiind cel mai recent.
De azi pe mîine am devenit rapidist
O.V.: Apropo de Hagi, te uiți la fotbal?
C.P.: Mă mai uit. Jucam fotbal cînd eram mic, îmi plăcea să joc mai mult decît să mă uit. Cînd aveam vreo zece ani, eram dinamovist. La scara 3, la bloc, era Florin Apostol, un fel de model al nostru, mai mare cu patru ani decît noi, juca foarte bine fotbal și era rapidist. Și mi-a dat o carte și mi-a zis „citește, mă, asta!”. Așa am citit „Glasul roților de tren” a lui Chirilă și de azi pe mîine am devenit rapidist. Dar sînt rapidist pe filieră literară, deoarece cartea aia e o carte care chiar mi-a plăcut, m-a și format. E o carte foarte frumoasă pe care i-aș recomanda-o oricui. Nu pentru că sînt eu rapidist, nici nu mai sînt la curent cu ce se întîmplă. Dar mi-a plăcut de fapt felul în care a spus povestea echipei Rapid, o echipă care rata în ultima secundă de pe linia porții. Adică există o dimensiune a ratării, a eșecului.
O.V.: Am senzația că ai dezvoltat o întreagă filosofie a eșecului pe baza imperfecțiunilor omului.
C.P.: Nu, sînt întrebări pe care mi le-am pus despre lucruri despre care nu vorbim. Pentru că eșecul și ratarea sînt condamnate direct, fără drept de apel. Nu mai avem timp, nu ne mai ocupăm de oamenii ăștia care ratează și eșuează. Realitatea este că mă interesează cu adevărat lucrurile astea. Poate-i și o chestie care o legătură cu felul în care am fost educat. Cînd făceam pictură, la școala de artă plastică, profesorul meu de modelaj, un profesor extraordinar, făcea așa cu noi: ne citea cîte un fragment dintr-o poveste și apoi noi trebuia să reprezentăm în pămînt, modelaj, ce alegeam noi, ce credeam noi că este semnificativ din povestea pe care ne-o spunea. Și una dintre povești era povestea lui Icar, cu aripile care se desprind. Pe mine chestia asta m-a preocupat la modul foarte serios. Sigur, e o banalitate aproape să spui că este definitorie pentru noi, oamenii, pentru condiția noastră de oameni – ratarea. Dar e o ratare spectaculoasă, nu o ratare mică.
O.V.: Ca Rapidul.
C.P.: Da, ca Rapidul. De asta-mi și place. Eu am suferit cu ăștia și am zis „băi, gata, punem punct, la revedere!”. M-am distanțat pentru că nu mai pot, am limite și nu pot duce atîta.
O.V.: Mergeai pe stadion?
C.P.: Nu. Eu sînt pisică de apartament. Că am venit aici la Iași e mare chestie. Gîndește-te, „Lăzărescu” a fost invitat la 120 de festivaluri și m-am dus la cinci. Nu-mi place. Nu e posibil să mergi la toate, dar poți să mergi la foarte multe. Dintre alea 120, m-aș fi putut duce relaxat la cel puțin 70, într-un interval de doi ani. Dar aș fi stat numai în avion. Cea mai mare problemă e că sînt atașat de casă. Nu pot să plec așa. Mie mi-e bine acasă.
O.V.: Dacă s-ar putea să fie și în cartierul Balta Albă.
C.P.: Mai mult sau mai puțin. Vezi, lucrurile s-au schimbat și n-am luat în calcul chestia asta. Pentru că veneam dintr-o lume în care aproape toate păreau că stagnează, că se eternizează lumea asta comunistă. Nu se mișcau oamenii așa cum se mișcă acum. Dintr-o dată, într-un interval de 20 de ani, hai de zece ani ca să fie mai precis, din ’90 în 2000 foarte mulți vecini, colegi, prieteni din cartier s-au mutat, au plecat în străinătate și s-a transformat. Ei au lăsat un loc vacant, unde au venit alții. Pe care nu-i mai recunosc și nu-i mai identific ca fiind de-ai mei.
Cînd vorbesc despre Ozana, eu vorbesc de oameni. Sigur că există tot background-ul ăla format din blocuri, dar și alea s-au transformat. S-au construit altele noi, parcările din fața blocului unde noi jucam tenis cu piciorul sînt ocupate de mașini. Aproape că nu mai poți trece pe stradă. Și e un cartier de periferie, adică nu e centrul Bucureștiului, care e oricum ticsit. Nu mai este ceea ce știam eu că este. În Botoșani, unde am copilărit, m-am dus recent și este altceva și, pe cuvîntul meu, mă seacă. Nu cred că asta s-ar fi întîmplat dacă m-aș fi născut pe la sfîrșitul anilor ’50. Atunci, viteza n-ar fi fost aceeași cu viteza cu care se schimbă lucrurile acum. Pentru că anii ’80 au fost ani de stagnare și părea că ne-am eternizat în niște poziții.
Sedentarismul impune un tip de mobilitate mentală
O.V.: Spuneai că prin filmele pe care le faci vrei să pui creierul în mișcare, să-l scoți din inerție.
C.P.: Este adevărat. Eu știu că am o inerție mare. Știu că în momentul în care fac un film, în care îmi pun întrebări legate de un subiect sau altul, întrebările alea mă vizează pe mine în primul rînd și vizează propria mea inerție, nu inerția spectatorului. Eu cînd vorbesc că vreau să pun creierul în mișcare, e pentru că vreau să pun propriul meu creier în mișcare și să fac din mine ceea ce nu voi reuși niciodată – un olandez.
O.V.: Dar cum sînt olandezii?
C.P.: Olandezul călătorește pe toată planeta. Am fel de fel de prieteni olandezi care zic că se simt acasă peste tot. Am cunoscut un neamț la un moment dat care mi-a zis că „eu mă simt acasă în avion, patria mea e avionul”. Eu n-am nici o problemă că noi, românii, nu sîntem așa. Nu critic. Eu mă simt foarte bine așa, sînt sedentar și mă bucur că sînt așa. Problema apare atunci cînd nu există echilibru. Și cred că sedentarismul ăsta impune automat un anumit tip de mobilitate la nivel mental. Pentru că altfel se cheamă prostie. E imposibil să nu mă întreb în ce măsură cel care călătorește efectiv înțelege mai bine decît cel care nu călătorește fizic, ci mental. Nu știu cine-i mai aproape.
O.V.: Păi trebuie încercat, experimentat, nu?
C.P.: Nu știu, nici măcar asta nu știu. Poate părea literatură ieftină, dar mi se întîmplă de multe ori să observ cînd mă uit la lume, lucruri pe care în mod obișnuit nu le observ, ci pentru că sînt prins în fel de fel de activități și îmi zboară gîndul aiurea. Dar în momentul în care mă uit la lucruri, atunci apare și întrebarea: are oare legătură cu disponibilitatea mea de a călători sau are legătură cu disponibilitatea mea de a observa? Nu mai știm să ascultăm și să vedem, asta poate pentru că trăim într-o lume foarte aglomerată în care toate se schimbă cu viteză foarte mare și nu putem ține pasul. Dar poate că nu este ăsta un răspuns.
O.V.: Dar care?
C.P.: Poate că de fapt creierul nostru poate face față acestei viteze. Trebuie doar să existe disponibilitate. Aleg să nu cred lucrul ăsta din confort pentru că-mi convine să cred că în mintea mea lucrurile se așază în ordine atunci cînd mă uit la lumea din afara capului meu și ascult ce se întîmplă. Dar nu se întîmplă foarte des chestia asta. Și-atunci cred că nu călătoritul rezolvă problema. Știi că există clișeul japonezului care se duce în vacanță, fotografiază tot timpul și odată ajuns acasă se uită la ce-a văzut. Ce n-a putut să trăiască, dar vede prin poze. Totul este intermediat. Există filtre multiple.
Ce înseamnă de fapt să călătorești? Mă întreabă cineva „Bă, ai fost la festivalul cutare? Și ce filme ai văzut?”. Eu nu mă duc la filme cînd merg la festivaluri. Mi se pare o tîmpenie. Mi se pare că ratez o experiență unică și anume experiența de a mă putea plimba într-un oraș despre care nu știu mare lucru, fără idei preconcepute, fără ca în prealabil să-mi iau un ghid, fără să mă duc pe Wikipedia să văd ce înseamnă cultura olandeză, sau Delft. Poate că din cauza asta sînt și atît de atașat de documentarul observațional, de cinema-ul direct, de relația asta directă cu viața, intermediată în mod obligatoriu de un aparat de filmat care înregistrează viața. Imagini, mai corect spus. Care sînt dependente de convenția instituită de tine, cel care așezi aparatul acolo și nu dincolo. Există cel puțin intenția de a fugi de ficțiune. Nu de cea din interiorul filmului, ci de cea din interiorul lumii în care trăim. E înspăimîntător să constați că ne afundăm progresiv așa în oceanul ăsta de ficțiuni.
Ori mori tu, ori lumea, e tot aia
O.V.: Ieri (n.r.: 18 martie) vorbeai de Japonia, de sfîrșitul lumii și de Apocalipsă cu zîmbetul pe buze.
C.P.: Asta așa, în glumă, pentru că nu cred chestia asta. Nu cred și cred în același timp și-atunci e o situație paradoxală, foarte greu de gestionat.
O.V.: Te sperie gîndul ăsta?
C.P.: Nu mă sperie. Evenimentul ca atare, dacă ar avea loc. Mă sperie ușurința cu care trecem pe lîngă esențial. Și asta probabil că vine ca o consecință firească a educației pe care am primit-o. Mă sperie lucruri mult mai concrete. Funcționez ca un om cît se poate de normal. Mi-e frică de moarte, de separare, de asta nici nu călătoresc foarte mult. Concret, da, mi-e frică de moarte, de boală, de fapt să părăsesc lumea asta. Și din perspectiva asta, probabil mi-e frică și de Apocalipsă. Dar Apocalipsa funcționează și la singular.
O.V.: Adică?
C.P.: Odată mort, ori c-ai murit tu, ori c-a murit lumea, e tot aia.
O.V.: Te sperie și adolescența fetelor tale?
C.P.: Nu, mă sperie altceva. Ritmul, viteza. Și, de exemplu, înțeleg să le las libertatea maximă. În același timp, am tendința de a mă comporta așa cum cred eu că e normal să se întîmple lucrurile și-atunci le spun „băi, citiți! de ce nu citești asta? Uite, ți-am dat cartea asta, n-ai citit-o! E important să citești”. Dar cît de important e de fapt? Dacă mie-mi scapă ceva? Dacă faptul că, spre exemplu, Smaranda, fata mea mai mare, care are 17 ani, își petrece timpul pe Internet și caută informația altfel, e un lucru bun? Pe mine, dacă mă întrebi direct, spun că nu e un lucru bun. Ar putea fi un lucru bun dacă informația ar fi țintită.
În momentul în care tu te duci la informația de pe Internet și cauți informația de care ai nevoie, informația aia elimină timpul petrecut. Ajungi la ea foarte repede. Nu mai există timp petrecut.
O.V.: Ce înseamnă timpul petrecut?
C.P.: Timpul petrecut înseamnă experiență. Se cuantifică diferit. Înseamnă altceva. Un timp petrecut cu o carte este un timp consistent. Pe care nu-l poți petrece căutînd o informație cîteva minute. Ore? Poate, dar niciodată nu sînt ore pe Internet. Că după aia te duci la alta. Și din link în link configurezi lumea, crezi tu. Dar nu-i adevărat. Din această configurare a lumii lipsește un fapt esențial: timpul petrecut. Și asta cărțile o pot face. Trebuie să parcurgi un text, să vezi cuvintele și să vezi altfel relația care se stabilește între idei. E cu totul și cu totul o altă experiență. Eu nu cred că poate fi eliminată.
O.V.: Cum te raportezi tu la timp?
C.P.: Nu știu. Nu m-a întrebat nimeni. Asta nici eu nu m-am întrebat. Probabil că mă raportez la timp așa ca la o cumătră, pînă la urmă. Mi-e frică de moarte și că se termină timpul. Și cu frica asta în sîn uite că trec zilele.
O.V.: Și măcar te face să fii mai activ, ca și cum fiecare zi ar fi ultima?
C.P.: Frica asta mă face să mă comport exact ca-n „Prostia omenească” cu drobul de sare. Eu nu fac nimic și mă sperii ca o găină. Și asta-i tot. Mă sperii ca o găină și fac cîte-un film despre drobul de sare. Cînd vorbeam de timpul petrecut cu cartea, vorbeam despre experiența mea. Cînd aveam vîrsta Smarandei, cînd au început toate necazurile pentru mine, atunci am luat decizia de a nu mai fi interesat de școală. Chiuleam, stăteam acasă și citeam. Asta a făcut ca în clasa a 12-a să fiu exmatriculat, după ce într-a 11-a rămăsesem corigent la matematică, am repetat și-am ajuns să fac liceul în șapte ani.
Dar în tot intervalul ăsta singurul lucru care mi se părea cu adevărat important a fost să citesc. Stăteam acasă și citeam. Și eu nu citesc repede, n-am această abilitate. Frate-miu citea foarte repede, țin minte exact cînd a ieșit Shogun-ul că frate-miu l-a citit în patru zile, ambele volume. Eu nu puteam să citesc atît de repede pentru că la mine, cititul e și-un du-te-vino. Dar timpul ăla pe care-l petreceam cu cărțile acolo-n pat e tot ce spune despre o durată pe care eu o identific ca fiind reală, o relație cu timpul.
O.V.: Și timpul impus de cărți cum trecea?
C.P.: Nu-mi dau seama. Poate că se dilata. Mai degrabă se dilata decît se contracta. Dar nu cred nici asta. Habar n-am. Era un timp pe care-l petreceam acolo. Și patul meu era terenul solid despre care vorbeam mai devreme care-mi permitea mie să-mi instalez rampa de lansare în interiorul ficțiunii propuse de un autor sau altul. Citeam multă ficțiune și multă poezie.
O.V.: Ce cărți ți-au marcat devenirea?
C.P.: Foarte multe. Și-acum, gîndindu-mă și privind retrospectiv unde se află de fapt rădăcina „Aurorei”, pot spune cu certitudine că se află în lecturile de-atunci. Se află și-n „Crimă și pedeapsă”, și-n „Străinul” lui Camus și-n „Tunelul” lui Sábato și-ntr-o mulțime de alte cărți de care eu nu pot să-mi dau seama și pe care nu le pot puncta, identifica imediat. Asta da, pot spune, s-au așezat acolo. Eu cînd am citit „Străinul” nu m-am mai dus o săptămînă la școală.
Pappilon părea mic copil
O.V.: Pînă la urmă, cît de universală e mintea unui criminal?
C.P.: Eu nu știu nimic despre mintea unui criminal. Eu am avut relație în procesul de documentare cu ficțiunile pe care mi le-au livrat ei, deținuții.
O.V.: Cît de ficțiuni erau?
C.P.: Foarte ficțiuni. Nu știu ce e-n mintea unui criminal. Ceea ce e-n mintea lui Viorel e numai ficțiune. Pentru că singurele lucruri care sînt cu adevărat importante pe care eu le-am trăit din experiența asta sînt cele care nu pot fi puse în cuvinte. Și n-are rost să intru, să mă bîlbîi acuma.
O.V.: Cum e acolo?
C.P.: Timpul petrecut acolo în pușcărie după ce evenimentele s-au produs și pedeapsa a fost primită, sau poate imediat după crimă, poate deja de dinainte de crimă, a generat procesul ăsta de imaginare a evenimentelor. Și deci fixarea evenimentelor în ficțiune. Așa ca o anecdotă, în 2000, împreună cu un prieten am lucrat la un proiect care se cheamă „Arhiva durerii” și-am vorbit cu fel de fel de supraviețuitori ai pușcăriei comuniste. Iar unul dintre ei, cu ani petrecuți în Siberia, a venit cu o poveste aiuritoare. Părea rocambolesc. Pappilon părea mic copil. Și vorbea foarte clar și totul era foarte limpede.
La o lună, două, mă nimeresc într-o librărie și-i văd cartea publicată. Deschid și citesc și era aproape ceea ce-mi spusese mie, atît de bine erau fixate formulele, erau formule din ce-mi spusese mie. Nu-mi spune că ăsta-i adevărul. Adevăru-i bîlbîit, adevărul nu este limpede. Parcursul ăsta în memorie nu are cum să dea formule cristal. Atunci este un proces de fabricare. Problema e ce pui în loc. Tu poți spune despre cel care vorbește în fața ta că minte, poți să identifici minciuna, dar nu poți spune unde-i adevărul. Problema n-o reprezintă minciuna, ci întotdeauna adevărul.
O.V.: Dar pentru fostul prizonier poate ăla chiar era adevărul.
C.P.: În mod evident! Și nici nu pun la îndoială lucrul ăsta. Singura reacție pe care mi-a provocat-o constatarea pe care am făcut-o a fost una care mai degrabă seamănă cu o formă de disperare, de neputință. Orice ai face nu poți să decît să intri în relație cu propria ta ficțiune legată de propria lui ficțiune. Noi vorbim și ne folosim de dicționare diferite. Tu spui niște lucruri, eu le traduc folosindu-mă de dicționarul meu. Tot procesul ăsta de comunicare e un proces de tălmăcire și de răstălmăcire.
O.V.: Dar există și un cîmp comun de cunoaștere.
C.P.: Există un cîmp comun care este exterior nouă. Și aici e partea cea mai tristă. Nu facem altceva decît să imaginăm o altă realitate. Și ne punem de acord asupra cuvintelor pe care le folosim, asupra evenimentelor despre care vorbim și le punem cumva pe masă și ele devin a treia persoană într-un dialog.
O.V.: Asta e o formă de negociere.
C.P.: Asta-i singura posibilă. Noi ne punem de acord asupra unui lucru care nu exisă. Și asupra unei ficțiuni legate de ceea ce credem noi că există sau ni s-a întîmplat. Și asta-i reușita maximă.
O.V.: Pînă la urmă, ne mințim singuri sau nu?
C.P.: Nu cred că acest cuvînt este propriu aici. E o consecință firească a viețuirii în interiorul comunității alături de celălalt. Nu se poate altfel, nu am găsit alt model. Altfel, probabil că oamenii ăia puțini despre care am auzit vorbindu-se și despre care s-a scris atît, oamenii care au reușit să se înalțe spiritual, poate ei îți vor spune că adevărul e în altă parte și nu are legătură cu ikebana dialogului.
Alex VARNINSCHI
Adaugă un comentariu