De ce latră cîinii după Boașă
Opinia de la centru 21 martie 2011 Niciun comentariu la De ce latră cîinii după Boașă 1Povestea complicată a brăneșteanului Constantin Boață cu maidanezii din București începe de prin anul 2000. De atunci face zilnic naveta, de pe la 8 dimineața, de la Brănești. Acolo sînt casa, curtea lui, cîțiva cîini pe care îi are în stăpînire și echipa de fotbal care încă îi mai aprinde pasiunea, Victoria Brănești. Boașă nu e un navetist oarecare. E unul dintre cei cinci lucrători (doi șoferi, trei prinzători) de la primăria București care ar trebui să curețe orașul de cei 50.000 de maidanezi (numărați oficial).
Cînd au auzit statistica asta, cei cinci hingheri din București au aprins o țigară și au luat loc, amețiți. Și-au frecat capetele prin fesuri și au cugetat: nu pot ridica mai mult de zece cîini odată în dubă, așa prevede legea… Așadar o să le ia în jur de 15 ani, fără duminici sau sărbători libere, ca să termine toată treaba. Și asta numai dacă și cîinii hotărăsc brusc că nu e cazul să mai lase urmași pe planetă.
S-au schimbat multe în zece ani de cînd Boașă se luptă cu armata de maidanezi din Capitală. Azi se folosesc tranchilizante, există un soi de cod de bună-purtare cu animalele. Cînd a intrat Boașă în breaslă încă se mai folosea lațul la prinderea cîinilor. Turba animalul de frică și aduna tot cartierul cu plînsetele – cortegii formate de obicei din doamne extrem de furioase. Și acum auzi cum scheaună cîinii din spatele dubei, de-ți rup sufletul, mai ales cînd se trezesc speriați din anestezie, ca dintr-un coșmar. Așa că Boașă și ai lui merg prin București zilnic cu scîncete după dubă și cu urină de cîine scurgîndu-se pe sub portiere, atrăgînd priviri pe la semafor.
„E greu azi”, se plînge Boașă. Acum zece ani însă erau vremuri cu adevărat sălbatice. Era epoca eutanasiei ordonată de Băsescu. După ea, Boașă și colegii lui au rămas cu legende macabre atîrnate ca tinichelele de dubă, cu sute de acuzații că au chinuit și ucis cu cruzime mii de animale. O etichetă aproape imposibil de scuturat.
Boașă ar spune vremurile alea doar: „Am găsit numai scandal în oraș”. Ieșeai pe teren și aruncau iubitorii de animale cu bețe, cutii, cu ce apucau de la etaj. Cartofi, iaurturi, sticle de apă care cădeau cu zgomot pe capota mașinii, făcînd-o praf, toate zburau, de nicăieri, pe unde parcau hingherii. „Nu ne iubea lumea. Sub nici o formă”, zice Constantin după ce înșiră o listă lungă de obiecte care i-au trecut pe lîngă urechi.
Nu e tot timpul așa. Mai sînt cei care te opresc pe stradă și mai-mai nu-și cad în genunchi să vii să aduni cîinii de printre garaje și scări de bloc. Oameni care vorbesc de copii mușcați sau de mizerie printre locuințe. Așa e cu meseria asta de prinzător de cîini la primărie: ești cînd „un hingher nenorocit”, cînd vreun erou pupat pe frunte, asaltat cu mulțumiri că „ne-ați scăpat că ne-au omorît, domle’!”. La finalul zilei de lucru, nici nu mai înțelegi dacă faci un bine sau un rău.
Boașă e destul de acrit de toată treaba asta cu scandalurile. E loc de înțelegere, de pace, soluții sînt, crede hingherul. Și pentru cîini, și pentru oameni. Odată, în Italia, cînd se afla în vizită la nevasta plecată la muncă, Boașă a început din senin să zîmbească: singurul cîine de pe stradă care nu era de rasă arăta impecabil. Era curat, sănătos, vesel și-l purta în lesă un om oarecare.
Andrei UDIȘTEANU
Adaugă un comentariu