V-ați întrebat vreodată de ce șuieră trenul?

Mersul cu trenul se face cu răb­dare, cu un fel de plăcere cinefilă, dacă vrei. E ca și cum te-ai uita la „Pis­truiatul” într-o zi de duminică, după ce ai mîncat un castron de col­țu­nași dați prin zahăr. În tot acest timp, nu ai voie să rîzi zgomotos, nici să te încrunți ori să ațipești. Cum să îți spun, ai nevoie de acel zîmbet pe care îl au oamenii duși pe gînduri, un pic amar și trist, dar sincer. Cînd mergi cu trenul caută un compartiment gol ori cu puțini oameni.

De regulă, mai bătrîni, ca să nu se iște discuții banale din cauza apro­pierii de vîrstă. Caută locul de la geam, însă pe cel din care vezi în urma tre­nu­lui. Nu, nu e același lucru dacă stai în partea cealaltă. Nu are farmec, iar atunci cînd vezi înainte, imaginea tre­ce mult mai repede, fuge ca un cal nărăvaș. De pe celălalt loc însă, poți pune timpului frînă, exact ca la o mașină de curse. Și cel mai important, alege personalul, el se oprește în fiecare gară, ca un balaur bătrîn, cu rugină în oase și găsește de fie­ca­re dată puterea de a porni la drum pentru a miliarda oară.

Mie uneori, cînd merg cu trenul de la Suceava la Iași, îmi vine să plîng. Așa, din senin. Mă apucă do­rul de ceva și mi se face gura deodată pungă, ca și cum aș mînca un pumn de porumbițe ori corcodușe verzi. Du­pă Văratec urmează un cîmp pîr­jo­lit, curățat prin foc de ciobani, pentru a face loc noilor smocuri de iar­bă proaspătă. Cînd trece personalul pe aici, cei trei cîini lățoși de la stînile din vale aleargă pe lîngă vagoane într-o goană nebună, de parcă s-ar lua la întrecere cu maldărul de fiare. Ni­cio­dată nu latră furios, ca la o creatură oribilă, ci gonesc fericiți chiar și doi kilometri, după care renunță cu părere de rău și se întorc la oile lor.

Sînt albi, cu ochii mari, și nu ra­tea­ză nici un tren. Între Ruginoasa și Tîrgu Frumos există un salut apar­te. Oamenii din grădini ori de pe câmp, prinși cu hîrlețul ori grebla în mînă își ridică pălăriile și salută respectuos, ca la un tren plin cu soldați întorși din război. Și culmea, de fiecare da­tă, la salutul oamenilor, trenul șuieră pre­­lung. O singură dată. Apoi își vede de drum pînă încep să apară stînile dintre dealuri. Ciobanii își ridică și ei că­ciulile de miel ca și cum l-ar cu­noaș­te pe mecanicul de locomotivă de-o viață.

Trenul salută la rîndul său. Pen­tru alții, șuieratul reprezintă altceva. E ceasul nevăzut care arată: „a trecut trenul de doișpe, la masă!”, ori „trece trenul de șase seara, gata cu treaba pe ziua de azi”. Unii însă se mulțumesc doar să se oprească în loc și să privească lung la vagoane. Își șterg fruntea, scuipă și aprind o ți­ga­ră. V-ați întrebat vreodată de ce șu­ie­ră trenul?

Paula SCÎNTEIANU