Liviu Iolu: Titlurile simple nu sînt și „simpliste”

Opinia VECHE: Cum arată un titlu care sare în pagină?

Liviu IOLU: Păi, cele mai multe ti­tluri există prin arhive, memoria nu le re­ține pe toate și, de cele mai multe ori e nedreaptă cu cele mai bune. Dar era un cult pentru titluri bune, evident că moș­tenit de la foștii opiniști. Îmi aduc aminte acum de un titlu de reportaj precum „Rasputin de la Bîrnova”, un text al Anei Maria Florea despre studenții călugăriți „în viteză” într-o mănăstire de lîngă Iași.

Ce vreau să spun este că titlu­rile, deși scurte, aveau nu doar lipiciul care să te facă să citești textul, dar și re­fe­rințele culturale demne de o revistă studențească. Și așa trebuie să fie, niciodată simplu nu înseamnă și „simplist”, gol de conținut sau sec. Eu nu pot să mă laud cu un titlu din reportajele mele despre care să zic că-i al meu în totalitate pentru că de cele mai multe ori ziceam ideea și altcineva din redacție adăuga ceva, un alt coleg mai punea un cuvînt și așa ieșea un titlu bun.

O.V.: Cum îți alegeai subiectele de reportaj? Bănuiesc că și pentru ti­ne reportajul era miza cea mare.

L.I.: Reportajul era prima și ultima redută în același timp. Evident că fără să scrii știri nu vei putea să știi care sînt în­trebările esențiale la care, într-o formă mai extinsă, trebuie să răspundă și re­por­tajul. Apoi, dacă nu încerci măcar să folosești instrumentele necesare reali­zării unei anchete o să ai dificultăți în do­cumentarea unui reportaj. De asta zic că era prima și ultima redută, pentru că tot ce am facut pînă să scriu reportaj a fost de mare ajutor pentru momentul în care în sfîrșit am plecat să scriu reportaj. Apoi a mai fost o perioadă de care mult timp nu mi-am amintit, dar care mi-a fost de mare sprijin pentru ale­gerea subiectelor de reportaj. Mi s-a spus, în primul an de „ucenicie” la „Opi­nia” că ar fi bine să organizez arhiva de ziare și reviste. Și am făcut-o, mi se părea o corvoadă la început, dar după multe nopți de răsfoit, aranjat și legat ziare și reviste, mi-am dat seama că în­cepusem să înțeleg mult mai bine cum ar trebui făcut un reportaj bun și ce su­biecte sînt interesante. Multe subiecte pe care le-am făcut erau extrase din acele vrafuri de ziare și reviste, unde se regăseau la știri scurte, anunțuri sau pur și simplu referințe printr-un interviu. „Caragiale, satul cu trei Dumnezei” a plecat de la un anunț din ziarele vremii cum că Mi­ni­sterul Culturii numește anul 2002, parcă, anul Caragiale.

O.V.: A fost un șoc să părăsești cui­bul de la „Opinia” și să intri în presa centrală, reală?

L.I.: Șoc nu este cuvîntul potrivit pentru că diferența între ce făceam la „Opinia” și ce se regăsea la marile zia­re din 2004 nu era așa de mare pe cît o credeam. Cînd am ajuns la „Eve­ni­men­tul zilei”, după cîteva zile chiar, mi-am dat seama că profesional aveam toate instrumentele necesare pentru a performa cu oarecare succes. E drept că nu mai era aceeași atmosferă de lucru, ace­eași prietenie și colegialitate pe care le lăsasem în Casa Studenților de la Iași, dar în afară de asta eram pregătit pentru orice mi s-ar fi cerut din punct de ve­de­re jurnalistic.

Alex VARNINSCHI