Andrei Udișteanu: Era destul de greu să faci critică aplicată pe textul unui prieten

Opinia VECHE: Ți-e frică să dai interviuri?

Andrei UDIȘTEANU: Nu mi-e frică, dar am, așa, o timiditate. Nu sînt obiș­nuit cu rolul ăsta. Cred că în­cep să-i înțeleg pe ăștia care mai re­fu­ză din cînd în cînd. E destul de di­fi­cil și ai impresia că nu poți să spui nimic care chiar să conteze și e greu să nu spui o tîmpenie.

O.V.: Dar ești jurnalist, tu cum iei interviurile?

A.U.: În momentul în care le iau, am grijă să-mi găsesc personaje care au ceva de spus.

O.V.: Ce gen jurnalistic preferi, atunci?

A.U.: Eu m-am simțit apropiat, în perioada în care am fost la „Opi­nia”, de reportajele mici din pa­gina șapte și de tablete. Într-o vreme chiar m-am ocupat de pagina de tablete. Era foarte mișto, trebuia să găsești o temă, un eveniment, să-ți dai seama care-i obsesia săptămînii. Era destul de creativ. Mi-e dor de pagina de ta­ble­te.

O.V.: Ce înseamnă rubrica ta „Scri­sori din timpuri noi”?

A.U.: Eu locuiesc în Timpuri noi, e o zonă din București, lîngă fosta fa­brică, e și-o stațiune de metrou. Și mai e și o for­mație, „Timpuri noi”, ca­re mie îmi place foarte mult. Și cînd am fost solicitat să fac rubrica, am stat de vorbă cu prietenul și colegul meu, Vlad Odobescu și cu alți colegi de la „Opinia” cu care locuiam tot în zona asta. Și „timpuri noi” suna cat­chy. Era un fel de corespondență din capitală, din buricul țării, scrisori din locul în care se schimbă lucrurule mereu.

O.V.: Stăteai la București cu foș­tii colegi din Iași?

A.U.: Noi păstrăm legătura cu cei cu care mai sînt pe la București. E un fel de frăție, ne mai întîlnim, mai ie­șim pe la bere, mai povestim.

O.V.: Și crezi că asta ți se trage de la redacția de la Iași?

A.U.: Clar. Noi ne-am împriete­nit acolo, n-a fost niciodată vorba doar de venit acolo și de scris niște tex­te. Trăiam acolo, împreună, îm­păr­țeam chestii. Cred că și voi faceți același lucru acum și dacă ai să-i în­trebi pe toți, din generații diferite, ai să vezi că sînt prieteni în continuare.

O.V.: Care era partea ta prefe­rată din „procesul de producuție”: șe­dința de luni, cea de miercuri sau poate în­văl­mășeala de duminică seara?

A.U.: Cu ședințele de luni e cam complicat, îmi plăceau, dar, în ace­eași măsură, mă și speriau cîteo­dată, pentru că trebuia să vii cu su­biec­te bune. Miercurea era mai dificilă, pen­tru că acolo trebuia să explici textele fiecăruia și nu prea ne convenea, fiind toți prieteni, era destul de greu să faci jurnalism aplicat pe textul unui prieten. Dar îmi plăcea din „pro­cesul de producție”, cum ai spus, sîm­băta, cînd scriam. Îmi plăcea și seara aia de dumincă, cînd totul era terminat, mai ales după un număr difi­cil, cum era cel din perioada ale­ge­rilor. Stăteam pînă tîrziu, așteptam rezultatele alegerilor cu televizoarele deschise, toată lumea făcea pronosticuri, cine avea de scris editorial se ducea să scrie un editorial din ăla, de ultimă oră. Era mișto, simțeai că faci parte dintr-o chestie importantă, care contează.

Era interesant la alegeri. Iar „Opinia” în 2004 a fost destul de anti PSD, în timpul campaniei lui Năs­ta­se. Chiar țin minte că am avut probleme cu condu­cerea Casei de Cul­tu­ră a Studenților, ei erau cumva „gu­ver­namentali” și atunci Adrian Năs­ta­se îi tăia și îi spînzura. Iar noi scriam reportajele, de la vizitele ăs­tora din Iași, îi mai ironizam și, la un moment dat, nu le-a convenit. Exis­tau conflicte, așa, ca-ntre vecini.

O.V.: Dacă ar sta de vorbă An­drei Udișteanu opinistul cu An­drei Udiș­tea­nu de acum, ar avea ce să-i reproșeze, adică, ți s-au realizat aș­teptările?

A.U.: Eu am vrut să lucrez în presă scrisă, în special, asta s-a și întîmplat. M-aș întreba poate dacă a fost dificil să intri în presă centrală după ce ai făcut presă săp­tămînală la Iași. Și vreau să zic că n-a fost chiar așa de greu, pentru că de „Opinia” se aude și la București, e o carte de vizită destul de importantă.

O.V.: Care e cel mai frumos lucru care ți-a rămas de la „Opinia”?

A.U.: Prietenii.

Anastasia CONDRUC