Cătălin Chirilă: Școala de presă de la „Opinia” este una din cele mai bune din lume

Opinia VECHE: Spuneați că vă pla­ce să construiți branduri. Cum ați re­ușit cu „Opinia studențească”?

C.C.: „Opinia Studențească” era de­ja un brand arhicunoscut în lumea presei și chiar în lumea rezistenței anticomuniste. Revista asta consta, pentru toți cei care în perioada aceea erau acolo,  într-o supapă de libertate, deoarece con­ținea idei extraordinare ale gene­rației respective, unele chiar interzise în presa mare. Practic, ce am reușit noi, în ’97-’98, a fost, cu o experiență pe care o că­pă­tasem în zona presei culturale, să îl convingem pe Daniel Condurache, ca­re nu era deloc ușor de convins pe vremea aia, să re­des­chidă „Opinia studen­țească”. Decizia era dificilă nu nu­mai din punct de vedere financiar, ci și simbolic: să re­deschizi un nume, du­pă în­tre­ruperea de cinci ani, e destul de delicat. Am reușit însă să ținem stea­gul sus și să păstrăm din calitatea iluștrilor noștri înaintați. Bran­dul a fost clar re­deschis de noi, o mînă de oameni en­tuziaști. Do­ream să facem o revistă cum nu exista în nici un alt centru de cer­cetare din țară.

O.V.: Cine făcea parte din echipă?

C.C.: În afară de nucleul dur al echi­pei de proiect – care era compus din mi­ne, Bogdan Lupescu, Daniel Șan­dru, Ro­meo Sturzu, care astăzi este pre­ot, un om care a investit extraordinar de mult – mai era și un alt băiat, Bogdan Oprea, căruia i se spunea „Fi­lo­sofu’” și care co­recta. Apoi, Dana Nica și frații Co­buz, care au cărat mo­bi­la în redacție cu ma­și­na. Nu știu dacă s-au mai schimbat scaunele alea care se puneau în for­mă de pat și pe care se dormea.

O.V.: Cîtă vreme a trecut de la idee pînă la apariția primului număr din seria nouă?

C.C.: În general, eram extrem de ne­răbdători. Daniel Condurache ne su­gera să mai aștep­tăm, dar s-a molipsit de entuziasm și a cedat. Bineînțeles că el a avut dreptate, pentru că primele trei numere care au ieșit nu și-au găsit identitatea editorială. Abia după ediția estivală am început să ne cristali­zăm  echi­pa și din punct de vedere editorial. Drept pentru care au venit și premiile. Am încercat să ajungem cît mai ap­roa­pe de nevoile studenților, să plecăm de la revista elitistă pe care o citeau cîțiva oameni, la o re­vistă popular-studen­țeas­că, să creăm un fenomen. Marea di­fi­cul­tate a unei reviste de acest gen este că se schim­bă generațiile și nu poți să cris­talizezi o redacție. E ca într-o echi­pă de fotbal în care în fiecare an cineva plea­că către echipele mari.

O.V.: Pomeneați mai devreme de en­tuziasm. Dumneavoastră i-ați mo­lipsit pe toți ceilalți de entuziasm?

C.C.: Entuziasmul nu a fost disi­mu­lat. Ne-am mo­lipsit cu toții, a fost o ne­bunie căreia i-am rezistat și cu care ne vom mîndri de fiecare dată. Țin să pre­­cizez că școala de presă de la „Opinia studențească” es­te una din cele mai bu­ne din lume, fără nici o exagerare.

O.V.: Apoi, ați reușit să creați un brand și din emisiunea „Nașul”. Bă­nu­iesc că a fost o experiență total di­fe­rită.

C.C.: Da, dar iarăși, eu am fost într-o trupă, că nu poți face aproape nimic de unul singur. Am avut norocul să fiu che­mat la București de către Radu Mo­raru pentru un titlu care i-a plăcut mult din „Opinia”. Era vorba de un reportaj mic cu o femeie de serviciu care se nu­mea „Parfum de femeie de serviciu”. Pe vremea aia, făcea revista presei la Pro TV și pe lînga marele ziare pe care le citea din țară, mai pomenea și de „Opi­nia studențească”. Ne crea un avan­taj uriaș de imagine. Am ajuns în anul 2000 la București acolo unde, da­torită lui și a primatului pe care mi l-a acordat în echipa pe care o cristalizaze, am reu­șit să facem acest brand, „Na­șul”. Cu aceleași coordonate ale jur­na­lis­mului onest, spectaculos, dar fără a sfida, fără a min­ți, a nu fura.

Lina VDOVÎI