Popi cu asul în sutană

„Nu e de glumă, sîntem băieți serioși, să știi. Jocul ăsta implică foarte multă concentrare, atenție și memorie” îmi spune Dorin, un ba­­sarabean cu geacă Adidas, cu dungi albe de la umăr pînă la pal­me. E scund, așezat pe un scaun de lemn cu picioarele roase, „nu de șoa­reci”, într-o cameră din că­mi­nul T7. Student la Facultatea de Construcții, șmecher, tare năbă­dă­ios și cu gura cît o șură. Îl știu toți foștii șefi de cămin, i se spune Ma­ra­dona pentru că dacă îi dai o min­ge o atinge cu mai multă tandrețe decît pe iubita lui, care e a­cum „reporteriță la Bună Ziua Iași”. Cel puțin, așa spun ceilalți.

Dorin și prietenii lui stau în ju­rul unei mese. Au toți frunțile în­cruntate de zici că rezolvă e­cu­a­ții integrale, cu necunoscutele a­scun­se în cărțile din mînă. Jocul lor se numește „Bilot” și e „mai com­­plicat decît crezi. Tu ai impresia că noi pierdem vremea aici?”. Nu, cred sincer că vor salva urșii panda cu punctele pe care le acumu­lează și le scriu apoi, doar unul dintre ei, „șăfu’”, într-un carnețel spe­cial, cu coperți maronii, plin cu ast­fel de căsuțe „magice”. „Șăfu’” e băiatul cel mai serios, stă smerit ca un popă, cu spatele drept și u­me­rii lați. Nu prea rîde la glumele ce­lorlalți, dar scrie poezii de dra­goste pentru necunoscutele cu păr roșcat de pe rețelele de socializare.

Cărțile nu se citesc, se joacă 

Maria nu e una dintre ele, chit că dacă îi analizezi atent culoarea părului, observi că bate într-un a­ră­miu cuminte. Pentru băieți însă nu contează nuanța. Le place de Maria pentru că îi vizitează zilnic și le aduce chiftele, sarmale, ba le mai gătește și cîte o ciorbă de pui a­tunci cînd sînt „ascultători”. De as­ta poartă șorțul cu floricele al­ba­stre și se spetește să miște de pe un ochi al aragazului pe celălalt, „mai puternic”, castronul cu apă fiartă. Pesemne, așa îi place ei, să stea în camera asta în care se aude numai voce de bărbat și să ostoiască foa­mea viitorilor ingineri. Se agită ca o furnicuță, deși nu o auzi decît a­tunci cînd ciorba e gata.

Asta se întîmplă pe timp de zi, cînd cei 12 prieteni, ca să își revină după țopăiala sau beția din noap­tea precedentă, se „dreg” cu niște cărți, bere sau ceai, și o farfurie de mîncare caldă. „Noi avem o re­gu­lă. Pentru că sîntem prea mulți și nu putem juca toți odată, o facem pe rînd. Echipa care pierde iese din joc și intră cei care au stat de­geaba pînă acum”. Așa e „prie­te­nește”, ca între frați. Într-o bună zi, au mai făcut rost de o masă și au scris numere în căsuțe de tabel de la 16.00 după-amiază pînă la 4.00 dimineață, iar cele două echipe fă­ceau parte din „ligi” diferite, Liga 1 și Liga 2. În zori, și-au a­min­tit, întîmplător, că a doua zi a­veau e­xa­men.

De luni pînă duminică, băieții au același program. Nici ei nu mai știu cine e realmente cazat în came­ra asta. Pe paturi se odihnesc su­por­turile de curs neatinse, folosite uneori pentru cojile de semințe. Pî­nă și la ore merg succesiv, cîte doi care se schimbă de fiecare dată și care sînt obligați, printr-o lege nescrisă, să îi treacă pe „frații de acasă” pe lista de prezență. Mai au noroc de Maria, cea care are grijă de le schimbă lenjeria și le spală cănile adunate „de prin toate col­țu­rile căminului”. Pentru că nici va­se nu au pentru toți, merg de împrumută și apoi uită de ele. Lu­cru care nu se va întîmpla niciodată însă cu miraculoasele cărți de jucat.

Lina VDOVÎI