În așteptarea ciorbei, cu sufletul pe masă

În cămara pe care-o țin în suflet „asistații social ai Iașului”, stau clădite cîteva kilograme de orez, făină, ulei și pîine. Le-ar da pe toate însă pentru mîncarea caldă pe care-o primesc, de două ori pe zi, la Cantina de Ajutor Social din Iași. În schimbul rației duse, în blide, spre locurile pe care le numesc „acasă”, își varsă cîte-un pic din viața lor celor care mînuiesc polonicele. Ei îi ascultă, îi consolează și păstrează fragmente din poveștile fiecăruia, ca bucățile unui puzzle frînt. I-ar ajuta pe toți care le calcă pragul, însă, la Cantina de Ajutor Social din Iași mănîncă gratuit doar cei care au cîți bani trebuie.

În spatele Mitropoliei, în zilele de primăvară, micile cisterne verzi dan­­sează alene. Se încolonează ca un șir de furnici către o mică a­dîn­ci­tu­ră, între o benzinărie și o clădire al­bă, ponosită, unde se alimentează cu a­pă ca să spele străzile. În jurul lor stau plicitisiți o mînă de oameni ca­re își poartă averea vieții în sacoșe de rafie. Pe ei nu îi mai impresi­o­nea­ză spectacolul coloșilor. De cînd a dat căldura, cisternele se adună a­co­lo în fiecare zi în jurul prînzului. La fel și ei. Unii le văd de ani de zi­le, au învățat șoferii și îi salută scurt din cap pe cei care așteaptă-ncăr­că­tu­ra. De partea celălaltă, de multe ori nu primesc însă vreun răspuns.

Pensia cu 5 lei prea mare

Este vineri, ora 11. La Cantina de Ajutor Social din Iași, lumea se strînge de pe acum, deși mîncarea se dă abia peste două ore și jumătate. Din­tre micile cisterne verzi, tanti Ma­­ria îmi zîmbește mecanic. Se ui­tă bine la mine, de parcă m-ar cu­noaș­te, apoi ridică din umeri și în­ce­pe să vorbească. „Soțul meu e handi­capat și acum stă și el să vadă dacă îi dă ceva de mîncare. Am fost și în Pă­curari undeva, dar acolo trebuia să le dăm bani, aici vreau să văd dacă îi dă, maică, pe pensia de handicapat. Are probleme cu mintea, n-are frate, soră, mamă, tată, numai pe mine mă mai are”. Ea a rămas paznic la cele trei sacoșe în care își duc avuția, a­su­pra cărora stă, gîrbovită, și zîm­beș­te celor din jur. Nici dînsa nu știe de ce este veselă, nici dacă e veselă cu adevărat, pentru că tocmai a fost mutată din adăposturile Primăriei din Păcurari. „M-o mutat mamă din Pă­curari, acolo era la bloc. Au venit la Poliție cum n-am văzut niciodată. M-o mutat în Podu de Piatră, dar și a­colo mi-o tăiat căldura, apa, mi-o lăsat numai o baie rotundă mică. E și mai rău”, spune aceasta ridicînd din nou din umeri, parcă a nepăsare.

În urma problemelor sale, soțul ei, care așteaptă legănîndu-se la coa­dă, primește o pensie de 130 de lei. Cu 5 lei mai mult decît ar avea ne­voie ca să poată mînca gratuit la can­tină, reprezentînd venitul minim ga­ran­tat sau ajutorul social. Cînd îi va veni rîndul, va afla că, pentru a lua cele trei feluri pe zi acasă, două la prînz și unul seara, trebuie să plă­tea­scă 30% din leafa cu care trăiește atît el, cît și soția sa. Pentru că are pensia prea mare. „N-ai ce face, aici ne cere milioane, dincolo milioane, de unde să aibă el atîția bani?” și tanti Maria începe să se plimbe, cu pași mi­cuți, în jurul celorlalți care aș­tea­ptă scurgerea timpului.

Fără bătaie la banchet

Rusu Livia este directoarea can­tinei de mai bine de zece ani și prin mî­na ei a trecut hrana pentru sute din­tre oamenii nevoiași ai Iașului. Ca să ajungi în micul birou care îi es­te sediu, trebuie să treci printr-un amalgam de coridoare, slab lumina­te, cu birouri despărțite de geamuri de-un stat de om, de sticlă și plastic. Prima senzație pe care o ai este că ai intrat într-un abator. Însă, micul bi­rou în care-și are sediul directoarea e primitor și deschis oricînd, pentru toți cei care vin să le asculte cineva necazurile și să le dea o vorbă bună, dar mai ales „în fiecare vineri, pentru că atunci dăm hrană rece pentru sîmbătă și duminică. Iar eu stau în cameră cu fetele și dau și eu pentru că sînt puțini salariați și nu fac față oamenii și atunci dau hrană rece și discut cu ei orice problemă am eu sau au ei”. Pe femeie au prins-o anii 50 din viață cu părul înălbit timpu­riu, stînd creț, ridicat deasupra capului, și cu riduri grele de-a lungul frun­ții. Îmi spune resemnată că dacă ar depinde de ei, ar da de mîncare la toată lumea, însă fondurile din ce în ce mai mici care se scurg dinspre bugetul Primăriei locale nu le dă vo­ie să ofere decît 170 de porții pe zi și acelea doar celor care „benefici­ază de venitul minim garantat pe o persoană. Ei au gratuit. Cei care nu au nici un venit nu pot mînca la canti­nă. Pot veni copiii din familiile ce­lor care sînt cu venitul minim garantat, studenții pînă la 26 de ani care învață și vin din astfel de familii. Pen­sionarii, persoanele cu handicap care au pensii de invaliditate mai mari de 125 de lei, trebuie să plă­teas­că”.

Doamna Livia vorbește apăsat, oprindu-se după fiecare cuvînt. În cei zece ani pe care i-a petrecut în spa­tele biroului de directoare a în­tîl­nit mulți oameni și toți au rămas a­proa­pe de ea. „Vin la mine cu tot fe­lul de pro­bleme: că i-au bătut soțul și i-a a­lun­gat de acasă, că au bărbatul bolnav, că un copil a fugit de la școală, că unul l-o luat politia. Tot felul de ne­cazuri au și ei dar n-au cu cine sta de vorbă și mă întreabă pe mine «ce să fac?», «cum să fac?». Niciodată nu zic că nu am timp.” Își aduce aminte și acum de cazul uneia dintre pu­ți­ne­le studente care venea regulat la can­tină. Aceasta locuia în căminul M2 din Podul de Piatră, dat de Primărie ca adăpost social, alături de mama ei, că­reia problemele cu băutura i-au a­dus și probleme psihice. „Fetița a ter­minat Facultatea de Agronomie la secția Horticultură dar totuși, cu toa­te problemele mamei sale, ea nu a părăsit-o. A stat în cantină pînă a terminat facultatea și m-a impresionat că a vrut să facă altceva, să iasă din me­diul ăla. Și să o ia pe mama ei cu ea.”

Tînerei însă nu i-a fost ușor. Mulți dintre ceilalți locatari ai căminului M2 profitau de problemele pe care le avea mama sa cu băutura și, perio­dic, îi spărgeau ușa, o băteau, și îi fu­rau pensia și toate lucrurile de va­loa­re din casă și ea nu ținea minte nimic. Iar cînd a venit sfîrșitul ul­ti­mu­lui an de facultate, fata nu avea ba­ni nici pentru medicamentele ma­mei sale, nici pentru a-și lua hai­ne curate cu care să meargă la ban­chet. „Mi-a zis că îi dă o colegă o fustă și o bluziță mică, iar eu i-am zis să vină să mi le arate și mie. Cînd am văzut cu ce voia să meargă m-am ho­tărît să-i iau eu o rochițică cu un bo­le­ro și niște chestii acolo și, cînd a a­u­zit, a fost foarte încîntată. Nu știu da­că ați trăit vreodată un sentiment din ăsta așa, în care așa te apucă niște e­mo­ții cînd vezi că tu faci așa o bu­cu­rie. Parcă pe spate ți se întîmplă ce­va.” Femeia din fața mea a început să-și șteargă încet lacrimile care se strîn­geau în pungile făcute de col­țu­ri­le ochiului. Pe studentă nu a mai văzut-o mult timp după aceea. Știe doar că a reușit, cu greu, să se mute din căminul acela cu mama ei într-o garso­nieră, dată tot de către stat. Apoi a plecat în Italia, să lucreze ca femeie de serviciu pentru că, în țară, „nu a reușit să facă nimic cu diploma de horticultor”.

Spălatul pe mîini, după anotimp

Deși sînt mulți cei cu care viața nu a fost blîndă, nici aceștia din ur­mă nu au încercat să facă ceva. Iar că­minul M2 este un focar al celor care, în suferința lor, distrug totul din jur. „Avem și noi șase camere cu asistați de-ai noștri acolo dar, din cî­te am înțeles, Primăria vrea să îi e­va­cueze sau i-a evacuat deja”, își a­du­ce aminte directoarea. Problema e­vacuaților este aceea că ei s-au tre­zit proprietari ai camerelor în care locuiesc și nu acceptă să fie mutați în alte locuri de către Primărie fără a fi plătiți. „Căminul acela este un hol pe o parte și pe alta, cu un grup sani­tar comun pe capătul celălalt al ho­lu­lui din care au distrus tot: chiuve­te, veceuri tot, tot. Unde era veceul au făcut o ladă de gunoi, unde pun toate reziduurile sau le aruncă pe geam. Este total insalubru. Le-am spus că ar trebui să faceți cruce-n patru părți și să-i multumiți lui Dumnezeu dacă vă dă în altă parte”.

Chiar dacă problema căminului din Podul de Piatră este una compli­cată, mulți dintre cei care ar avea nevoie de o locuință nici nu ajung acolo, ci rămîn în stradă. Iar ajutorul deseori nu vine de la stat, ci vine de la alții care sînt exact ca ei. Doamna Livia își aduce aminte de cazul unui cuplu, soț și soție, în care singura per­soană care lucra în familie era fe­me­ia. Și aceasta din urmă a suferit un accident cerebral la muncă, „era șam­ponieră cîndva. Și au dat-o afară din serviciu fără să îi dea pensie me­di­cală. Cei patru copii pe care îi avea au zis că «las’ că vă ținem la noi pe rînd și hai să vindem apartamentul». Le-au vîndut casa, i-au ținut o să­ptă­mî­nă unul, o săptămînă altul și după ca­re i-au scos în stradă și le-au zis că nu vă mai putem ține. I-au găsit o a­si­stată de-a noastră zgribuliți de frig, că era prin noiembrie, și i-a luat la dîn­sa, care și ea stătea acolo claie peste grămadă cu nora, cu fiu, cu nepoți.”

Suferința celor doi nu s-a oprit însă acolo. Nu au putut rămîne mult cu cea care i-a luat de pe străzi și s-a oferit altcineva ca, în schimbul pensiei amîndurora, să îi ia acasă și să îi țină acolo să aibă grijă de ei. Aceasta nu voia însă să le mai plătească mîn­ca­rea de la cantină. „«Da’ ce, le fac eu de mîncare» mi-a zis la un mo­ment dat. I-am zis înapoi că trimit po­­liția la ea acasă dacă nu vine și le aduce de mîncare. Dar ei mai sînt cum sînt”, și directoarea inspiră a­dînc, strîngîndu-și fața într-un grima­­să de neputință. Pentru mulți dintre cei care ajung să locuiască pe stră­zi sau în căminele-adăpost, igi­ena per­sonală este adesea un lux: „l-a ajutat o­dată cineva pe șofer să schimbe o roa­tă și i-a zis «hai să-ți dau niște a­pă să te speli pe mîini». Era toamnă. «Nu acuma că e frig, la primăvară». Nu-i poate lua oricine în casă în con­dițiile astea”, și directoarea of­tea­ză. E din nou vineri, e aproape o­ra servirii mesei și se duce să își ia șor­țul și să le ajute pe cele trei femei care au rămas la bucătărie după re­structurări: o bucătăreasă și două mun­­citoare necalificate. Pe spinarea lor se face cele cîteva zeci de mii de sar­­male care se dau credincioșilor de Sfînta Parascheva, la o masă așe­za­tă pe terenul de sport care se întinde vizavi de cantină.

În mîinile tatălui

Cînd se dă mîncarea, la intrare ră­mîne doar asistenta socială. Pralea Raluca Mihaela a terminat faculta­tea acum 10 ani și de atunci este res­pon­sabilă cu „hîrțogăraia”. Ea a vă­zut cum, de cînd a venit criza, pînă și „boschetarii au suferit. Ei trebuie să dovedească lunar venitul prin cu­poa­ne de pensii. Dacă în anii trecuți mai întîrziau o lună două, de vreo doi ani sînt cu ele la zi”. În setarele din biroul ei, pentru fiecare om care pri­mește mîncare de la cantină e­xis­tă alte zece dosare în așteptare, doar în ultimele luni adunîndu-se 170 de cereri care așteaptă să se elibereze locuri. Dar asta nu le împiedică pe „fe­tele de la bucătărie” să mai în­tin­dă „cîte o farfurie de borș dacă azi, spre exemplu, trebuia să dăm 160 de porții și vreo doi nu au venit să le ia”, spune aceasta, cu o urmă de mîn­­drie în glas.

În îmbulzeala de la poartă sînt și oameni care așteaptă, cu capul plecat, să își umple blidele. Stau ru­și­nați, nu ridică ochii din pămînt, nu se uită la ce primesc, ci doar îndeasă în sacoșe și se întorc acasă. Mihaela i-a văzut cum vin și pleacă de ani de zile și le-a făcut anchetele sociale a­proape tuturor celor de la rînd. „Da­că nu se trezește vreun deștept s-o închidă, cantina n-o s-o ducă bine da­că nu-ți întinde, cine are bani, o mî­nă de ajutor. Măcar o mîncare cal­dă să le dăm. În rest, ce-o vrea Dum­ne­zeu și Nichita sau Băsescu.”

Cătălin HOPULELE