Prima rază de soare dă startul cîntării

Pentru că în timpul studenției s-au format, în perioada tinereții s-au bucurat de succes, iar acum își culeg laurii presărați de-a lungul carierei, cei cinci membrii ai formației Holograf au revenit la Iași vineri, 1 aprilie ca să retrăiască viața de student. Începînd cu ora 1.00, scena din Dublin Pub i-a primit pe Dan Bittman, Mihai Pocorschi, Edi Petroșel, Tino Furtună și Marti Popescu pentru a ne arăta că o viață întreagă ne trebuie ca să înțelegem că sentimentele se cîștigă tot atît de repede pe cît se ivesc zorii unei „Dimineți”.

Doar o studen­tă blon­dă, cu un ruj de culoarea ma­ho­nu­lui dat peste conturul bu­ze­lor îl recunoaște pe solist .

În Dublin Pub, seara de vineri a fost una dedicată romantismului. Că­mășile nu au lipsit din garderoba băr­­baților și nici podoaba cea mai im­portantă de lîngă ei – doamnele lor, pur­tătoare de rochii în pliuri și frumos parfumate, stînd împreună braț la braț, așteptînd sosirea celor de la Ho­lograf. Și cum longeviva trupă s-a lăsat așteptată, pînă la apariția lor pe sce­nă, muzica anilor ’90 le-a mișcat pi­cioarele pe podea, fără să-și dea sea­ma că membrii formației au trecut strecurîndu-se prin marea de bă­ieți epuizați de atîtea încercări în a-și găsi o parteneră. Doar o studen­tă blon­dă, cu un ruj de culoarea ma­ho­nu­lui dat peste conturul bu­ze­lor îl recunoaște pe solist și tremură din încheieturi în așteptarea concertu­lui.

După două ore de întîrziere, pînă și cele mai calme doamne își pierd răb­darea de a savura un gin tonic cu gheață. Minute întregi a scandat pu­bli­cul numele formației, pînă cînd, într-un final, cei cinci instrumentiști de la Holograf urcă pe scenă, fiind ur­mați de Dan Bittman. Și pentru că „Acolo-i taina mea”, care va rămîne a solistului, con­certul în­ce­pe lin, fă­ră prea multe ezi­tări.

„Dragostea-i nebună, vine de pe lună, nu încerca să te ascunzi de ea sigur te va găsi” este îndemnul pe care îl primesc spectatorii dacă „nu înțeleg de ce le bate inima”.

Ochii tăi, dragi tuturor

Iar ca publicul să îi ierte în­tîr­zi­e­rea, Dan Bittman încearcă să îi intre în grații si îi roagă pe toți să uite de parteneri, pentru că „în seara asta sîntem doar eu și voi”.

Concursul de „eeeoo” îi lasă fără glas pe cei mai temerari din sală. Un domn rubensian își propune „să nu mă mai joc”, luîndu-și soția de mîi­ni, o strînge în brațe și îi promite că al ei va fi pentru totdeauna. Și pentru că, în sfîrșit, și în Iași „Primăvara în­ce­pe cu tine, prima rază de soare cînd vi­ne încălzește iubirea din mi­ne” și din ini­mile celor cîteva fete așe­zate lîn­gă scenă, care urmăresc fie­care cu­vînt al solistului. Oricît de mult își do­rește partenerul ei să dan­seze, una dintre ele își flutură eșarfa neagră din tafta pe acorduri de chitară. „Pentru că este orașul iubirii și pentru că știu că nu se oprește aici ni­ciodată”, Dan Bittman cîntă cu pa­tos „Doar o viață nu-mi ajunge să iubesc”.

Flăcările brichetelor fîlfîie într-un decor difuz și se pierd printre valu­ri­le de mîini, deoarece „Singur pe drum” nu le permite să îi aibă pe cei dragi aproape. Iar pentru că „și bă­ie­ții plîng cîteodată”, solistul le amin­tește fetelor că lacrimile din „O­chii tăi” vor fi mereu însoțite de ale lui, căci „eu cu sufletul meu aș avea atît de multe să îți spun”.

Banii, pe limba lor

Iar cum orice Romeo are Julieta lui, un tip geluit se urcă pe scaune și îi trimite sărutări în zbor fetei aplecate peste balustradă, ea prinzînd cu brațele-i lungi nu numai inima lui, ci și șervețelele plutitoare folosite în loc de confetti.

Dănuț nu vrea ca cei ve­niți să îi ia dragostea, și în schimb le oferă „Un inel mare cît inima mea”, exersînd pe ritmuri de clape dansul sentimentu­lui fără limite. „Dincolo de nori” îi dă curaj unei femei care toată seara și-a ținut soțul în priviri să se urce pe sca­un pentru a-și asculta tinerețea. Bittman mărturisește că „în seara asta vreau să înfăptuiesc o minune aici cu dumneavoastră”, minune care se și realizează. Pe fundalul me­lo­diei „Vine o zi”, nu a mai fost un sin­gur solist, ci întreaga sală, uni­tă într-o singură voce. Și cum într-un final „Di­mi­neața” se ivește, cei cinci mem­bri ai formației își a­nun­ță plecarea.

În uralele publicului, Holograf părăsește scena, iar lumea se îm­prăș­tie printre mesele părăsite de consu­ma­torii de muzică. În frigul de afară, doar o fată încă mai așteaptă să își ia autograful dorit, îngînînd cu praf de stele în noaptea „care mă doare și tu nu știi”.

Iustina AMBRONO