Năravurile unui reporter
Supliment 6 aprilie 2011 Niciun comentariu la Năravurile unui reporter 7O coincidență stranie face ca reportajul alăturat să fi „văzut lumina tiparului” în aprile 2004 și ca acum, după șapte ani, să-l dezgrop de printre amintiri și să-ncerc să-i spun din nou povestea. Cum s-ar zice, e ora tocmai bună pentru dezvăluiri, mai ales că mortul, adică reportajul ăsta, nu mai poate să spună nimic în apărarea sa. Și nici reporterul de-atunci nu s-ar mai moftori în fața criticilor ca odinioară pentru că, între timp, a ales alte îndeletniciri, mai pașnice.
Însă pe-atunci, pe cînd a face presă în general și presă de teren în special mi se părea cea mai minunată și mai de nelepădat meserie din lume, eu reporterul băteam pe la porțile oamenilor din Dărmănești, așteptam să mă latre cîinii bine, apoi intram în ogrăzi, că doar s-o ivi și stăpînul cu care să stau de vorbă. Nimerisem tare prost, era Paște, oamenii grozav de amărîți și reținuți la vorbă. Pe mine mă interesa să scriu despre cum un oraș agonizează și locuitorii săi își caută înfrigurați destinul. Azi, după atîta timp, inima nu m-ar lăsa să răscolesc suflete deja răvășite, să le fac promisiuni deșarte pentru o declarație exclusivă sau să le amăgesc, poate fără să vreau, cu un sprijin care nu o să vină niciodată.
Însă pe-atunci, mi-erau suficiente un pix, niște foi – împachetate cît să-ncapă într-un buzunar de pantalon – și un exemplar din Opinia, împăturit și el în celălalt buzunar și care-mi servea, alături de buletin, ca legimitație de presă. Ca de fiecare dată, cu astea pornisem la drum și atunci, urmînd să-mi iau cîteva înjurături nemaiauzite de la un paznic al Rafinăriei pentru „insistențe” – care m-a apostrofat, serios și iritat deopotrivă, cu „panaghia mă-tii!” –, să mă minunez în fața înțelepciunii omului fără carte, să adulmec durerea celorlalți, să privesc sărăcia cu ochi străin.
În redacție m-am întors cu o seamă de întîmplări și oameni pe care i-am îmbrăcat în haina asta inevitabilă a tragediei, dar fără să mint, să exagerez, ori să divaghez. M-am întors cu supărarea lor asumată, cu necazul lor devenit și al meu și am scris, cu inima, textul. Pînă și în ziua de azi cred că acela a fost și momentul din care am început să nu mai fiu, puțin cîte puțin, reporter.
Marius-Adrian HAZAPARU
Adaugă un comentariu