Viață măsurată în piese de șah

„Cin’te-a învățat, băi, să joci ta­ble? Păi da’ na, eu nu port ochelari ca dumneata”, îi aruncă în față ca­ma­radul de joc al lui ’nea Bran, amă­rît că pierde a doua oară consecutiv în numai zece minute. Du­blele de șase s-au ținut ca scaiul de adversarul său, așa că se hotărăște să lase norocul în seama lui ’nea Petrică, cel care îi supraveghea în detaliu orice mișcare pe tabla de joc. Dar parcă nici nu ar abandona cursa spre marele report, că în nu­mai cîteva secunde se răzgîndește să renunțe, tocmai cînd ’nea Bran își punea achiziția proprie în sa­co­șa de nailon. El nu este ca fostul său coleg de fabrică de la masa ală­turată, crispat de pierderea mizei și căpătarea rușinii, care arunca za­ru­ri­le cu furia crivățului, în­ro­șin­du-se la față.

La Clubul Pen­sio­na­rilor din Alexandru cel Bun e loc pentru toa­ta lumea, mai puțin pentru bă­trî­ne și copii. De doi ani, de cînd primarul Nichita le-a făcut dintr-o fostă centrală termică un loc de pe­tre­cut singurătatea, zeci de pensio­nari din Iași își petrec cîteva ore din zi împărtășind idei, jucînd șah, table, cărți sau asudînd la masa de ping-pong, ultima atracție în ma­te­rie de divertisment pentru cei de vîrsta a treia.

Paștele, de ziua lor

Constantin Gherasim este șe­ful, cel care instaurează ordinea prin­tre membri și care dă ultimul răspuns dacă cineva este eligibil să intre sau nu în clubul exclusivist. Tonul grav din vorbire păstrează bunul mers al lucrurilor, dar îi și intimidează pe amatorii care vor să se înscrie.

„Trebuie mai intîi să îmi do­ve­dești că ești pensionar, așa că adu-mi un cupon de la poștă pe care să îl atașez la dosar și pe urmă vedem dacă îți fac legitimație”, îi taie el răspicat unui candidat ro­to­fei și cu tenul măsliniu. Nu vrea pe ori­și­ci­ne în frăția lor, cu atît mai mult cu cît toată iarna au avut pro­bleme cu cei din rasa de culoare de prin zo­nă.

Gheorghe Mihai este omul de serviciu, cel care stă la dis­poziția tuturor, cel care face ordine printre mesele de șah răsfirate în toată sala ca să facă loc băncilor aduse de afa­ră. E un fel de Sancho Panza al lui don Quijote, doar că fără prea mult drept la replică. El tace și face. Îmi îm­părtășeste însă planu­ri­le lui de Paște și mă invită cu emo­ție la re­­ci­talul dat în cinstea săr­bă­to­ri­ți­lor, că „sînt vreo șapte pe aici pe ca­re îi cheamă Gheorghe”. De vreo două săptămîni s-au adunat ca să re­pete.

În colțul de lîngă biroul șefului, patru inși își aranjează pe sub masă căsuțele de piese de la jocul de remmy, făcîndu-și semne din pri­viri cum să cîștige fiecare, ca o co­aliție împotriva celui din capătul me­sei, mai bogat la mînă. Un domn mai plinuț, îmbrăcat cu un tricou roșu și cu o șapcă pe cap își mai ia ochii mari de pe tabletă și oftează cînd vede că Dinamo cîș­tigă.

Însă tristețea îi este alungată cînd ’nea Petrică îi schimbă ca­na­lul de sport cu cel de telenovele. Prietenul său de lîngă face haz pe seama lui cînd vede cum mă mă­soară din cap pînă în picioare și mă sfatuiește să ma merg la o biserică, că mă „spurcă din ochi”, stîrnind șifonarea din corpulența „inamicului”.

Cînd dau să ies pe ușa clubului, un scris negru pe alb, caligra­fic și lipit de perete îmi atrage atenția: „Dacă nu putem fi buni încercăm măcar să fim politicoși”.

Iustina AMBRONO