Cu zîmbet plin

Întrebată dacă cei infectați nu se tem de faptul că în curînd ar pu­tea rămîne cu și mai puține me­di­ca­mente, femeia care are grijă și se ocu­pă de ei răspunde repede, tă­ios aproape: „Ei nu se mai tem de nimic, de ce să se mai teamă acești copii?”

Andreea e născută pe 13, are 22 de ani și e mai optimistă decît un om cu o simplă răceală de sezon. Cum termi­nă liceul, pe care îl face la seral, în week-end, „unde nimeni nu pune în­trebări și oricum poți să spui ce vrei”, vrea să se înscrie la facultate, la Asis­tență Socială sau, încă nu e ho­tă­rîtă, chiar la Turism, pentru că-i place să se plimbe. Nu are încă studiile terminate, în clasa a patra părinții au re­tras-o de la școală întrucît se îm­bolnăvea prea repede.

Cu toate astea, consideră că toată viața o are înainte și nu pare să-i fie teamă de nimic, de parcă nici n-ar vrea să se gîndească la faptul că numai tratamentul pe o zi costă cî­te­va milioane. „Ba mai de­grabă mă spe­rii dacă pățesc ceva pe stradă, să se ia vreun golan de mine, decît de o săp­tămînă sau două în care n-am medicamente”. Ține minte că o dată, pe la 16 ani, n-a avut tratament pentru vreo trei luni, iar medicii le-au recomandat pă­rinților să o trimită un­deva „unde să nu își dea seama că n-are pastile, unde se simte ea bine și uită”, așa că a fost trimisă la bunica ei.

S-a obișnuit cu asta și spune că cel mai rău e să te gîndești. Asta pentru că aproape patru ani a suferit psihic din cauza bolii. De la 14 ani, de cînd pă­rinții s-au simțit nevoiți să o anunțe de condiția ei și pînă pe la vîrsta majoratu­lui cînd, implicîndu-se în organizația locală de persoane infectate și afectate, a cunoscut și alți oa­meni în situația ei.

Asta și faptul că a început să iasă mai des și să se mențină ocupată o fac să fie acum omul vesel, jovial, care stă lîngă mine la masă și-și soarbe fără griji frappe-ul. Îmi povestește și de so­țul ei, care este sănătos și n-a judecat-o nici o clipă, nici măcar n-a vrut să se testeze de cînd sînt împreună, ca să n-o rănească în vreun fel. „Plîngeam cînd i-am spus de mine. Și el mi-a zis că știa oricum și că mă iubește pentru cum sînt eu. Vrea să avem și copii, indife­rent de riscuri”.

A plîns și-n clipa în care a trebuit să le spună socrilor despre condiția ei. „Soțul meu a zis că le spune el, dar nu l-am lăsat, cu fiecare om am vorbit eu și am zis eu, așa am considerat că e corect”, îmi spune Andreea. „Mai venea la ei în familie un băiat din ve­cini despre care se știa că e infectat și cînd am văzut că nu îl tratează cu nici un fel de reticență sau respingere mi-am făcut curaj. Nu s-au uitat urît, mi-au spus că le pare rău pentru mine și m-au îmbrățișat”, continuă ea.

Andreei nici nu îi place să se vai­te de condiția ei. Chiar dacă sînt șap­te frați iar ea, fiind cea mai mare, e singura din familie cu această boală, „eu nu am întrebat-o niciodată pe ma­ma de ce tocmai eu am pățit asta, toate întrebările mi le puneam mie, în sinea mea”, mărturisește fata.

„Întreabă-mă ce vrei”, continuă, zîmbind, spunîndu-mi că nu are ni­mic să-mi ascundă. Cu toate astea, de cei­lalți oameni trebuie să țină secretul acesta, pentru că „discriminarea e pes­te tot”. Îmi spune că cel mai urît a fost cînd cineva a strigat după ea pe stradă, „dar eu nu mi-am întors ca­pul, îți dai seama că nu l-am întors”.

Acum lucrează ca bonă. „Părinții nu știu, nici nu cred că m-ar fi angajat dacă știau. Dar eu sînt întotdeauna foarte atentă și băiețelul oricum e li­niștit tare”, spune fata. Însă plă­nu­iește ca după un timp să se asocieze cu altă colegă de la organizație și împreună să-și deschidă un magazin de haine.

***

Andreea ne duce pînă în stație, însă ultimul microbuz deja plecase. Ne explică unde trebuie să mergem pen­tru ocazie și aici, în mod ironic, cel care ne ia este un doctor. Tot drumul pînă la Iași ne povestește cum multe medicamente nu ajung la pa­cienți pen­tru că șefi corupți de spitale, de prin partide, fură rețetele care valorea­ză și pînă la 80 de milioane, iar banii de pe acestea ajung să fi­nanțeze campanii electorale.

Ioan STOLERU