Bărbatul. Tot un drac!

Am auzit că la 5 ale lui mai săr­bă­to­rim bărbatul. Nu că ar fi vreo săr­bă­toa­re însemnată cu roșu în calendar, ca și cum, în urmă cu 40 de ani, la 5 mai, ma­ma îi spunea tatei „Să-mi trăiești, bărbate!”. Nu, nici pe departe, e doar o invenție a minților „sclipicioase” ale marketing-ului. Nici măcar nu săr­bă­to­rește bărbatul frumos, ci pe cel burtos căruia-i bălește berea pe barbă, pe cel aflat în permanență într-un conflict ancestral cu o nevastă gospodină și gu­ralivă, mereu cu capsa pusă. Sîmburele planului de marketing ex­ploa­tea­ză niște șabloane tipic românești, nici mă­car nu ajunge la nivelul amuzant Al și Peggy Bundy.

Dar pentru că le-a dat Dumnezeu și lor o zi și pentru că e de sărbătorit o să-mi pierd un gînd la ei, iubiții, mus­cu­­­loșii, curajoșii, lașii, mincinoșii, pros­­­­tuții, frumoșii sau aventuroșii.

Am trăit în general din extreme, în alb și negru, și tocmai de aceea am fost consecventă și în ceea ce privește tagma masculină. Bărbații din viața mea au fost dintr-o singură categorie, aceea „prea…”. Ori prea tineri, ori prea bătrîni, prea deștepți, prea în­dră­gos­­tiți, prea buni, prea frumoși sau prea urîți, ori prea însurați. (Poate la par­­tea cu „prea deștepți” am exagerat un pic).

Eram o puștoaică dornică de vise și de basme cu Făt-Frumos pe calul lui alb când am trăit dragostea aceea „primă”, cu sărutări pe bănci prin parc, cu ascunzișuri și furișuri. Cu nopți de amor furate și cu drame ce păreau sfîr­șit de lume, când niște chestiuni atît de neînsemnate mă învîrteau în jurul axei lumii. A fost bărbatul prea tî­năr.

În niște ani, nu prea mulți, dar destui, s-au spulberat toate baloanele de s­ăpun din capul meu. Prea golanul, prea aventurosul sau prea frumosul mi le-au spart cîte unul, rînd pe rînd.

Prea îndrăgostitul a stat mereu după colț, pitit după umbra lui, gata să mă prindă ca din întîmplare cînd m-aș fi împiedicat de propriul destin. M-am pre­­făcut de fiecare dată că nu-l văd, ca o coțofană îngîmfată și prea plină de sine și am mers mai departe călcînd în stră­chinile mele. Apăruse prea tîrziu (iarăși un „prea”), cînd deja aflasem de nu știu unde că nu mai există Făt-Fru­mos și că de fapt n-ar fi avut nici cal, ci o mîrțoagă belită.

Pînă la urmă, unii au reușit să-mi frîn­gă inima, alții au reușit să-mi dea doar lecția de viață.

Bărbați de căpătîi

Culmea e că cei care mi-au stig­ma­­tizat existența într-un mod irever­si­bil au fost tot bărbați. Cei care m-au im­­presionat cu istoriile lor, cu puterea lor, nu mă refer la puterea fizică, au fost tot bărbați. Aș putea crede că sînt un mic Oedip în variantă feminină, ur­­mă­rită de modelul tatălui.

De la unii am învățat să merg, de la alții am învățat să câștig o pâine, alții m-au învățat (după principii spartane) că pîinea miroase a sudoare. Unii mi-au dat niște exemple definitorii. Niște „platouri cu bunătăți” din care am ales ce-am putut înțelege pe mo­ment, ce nu, am înmagazinat și am ru­megat.

Dar, pînă la urmă, ca să nu deranjez prea mult spiritele feministe, vorba victorienei Mary Ann Evans: „Bărbații-s bărbați: distinși sau modești, sînt tot un drac!”.

Oana BALAN