Africanul care a ales să-și crească fetele în România

Dennis Spaine nu se vrea patriot și nici nu își vorbește țara de rău. Pentru el copilăria a avut alt gust în Freetown, orașul natal din Sierra Leone. În nici un caz gustul de cireșe furate de la vecini ori de plăcintele bunicii.  Într-o Africă în care revoltele s-au ținut lanț în istorie, a crescut fără tată, într-o familie prea săracă. Apoi i-a murit și mama, de boală. Merge cât poate de des acasă, să-și vadă rudele rămase, însă nu ar mai rămâne acolo pentru nimic în lume.

Chiar dacă s-a stabilit în țară de șase ani de zile, limba română se prin­de greu de el. Complicată, ce-i drept, însă România îi place. Drept do­va­dă și-a cumpărat apartament în Su­cea­va, s-a căsătorit cu o româncă și iubește sarmalele. Cele două fetițe ale sale sînt bilingve fără voie, deoarece trebuie să comunice în română cu ma­ma, apoi în engleză sau africană cu tatăl. Deși au nume aparent ro­mâ­nești, acestea sînt traduse în limba lui într-un mod ales: „Pe fetița cea mai mare, de trei ani, o cheamă Denisa și înseamnă «binter» adică floarea ca­re miroase cel mai frumos. Pe cea mai mică, de șase luni, o cheamă Si­mo­na care înseamnă copilul lui Dum­nezeu”.

De ce a ales România și a plecat din Africa o știe foarte bine. Eco­no­mia, școala și sistemul politic nu i-au dat destule motive să-și crească fe­te­le acolo. Iar el mai știe și care este viața femeii în Sierra Leone, cît de limitată este de societate și cît de ne­fericită poate deveni după căsă­to­rie: „Este greu să crești copii în A­fri­ca. În ’98 a fost război, în 2000 a fost o perioadă de pace, însă acum treburile sînt iar tulburi. Acolo este doar un mare Bazar, mai mare decît cel din Istanbul de sute de ori, de­oa­re­ce oamenii doar cu asta se ocupă și din asta trăiesc, din comerț”, po­ves­tește Dennis Spaine. El își dorește pentru fetele lui libertate și carieră, iar dintre cei rămași în urmă, puțini îl înțeleg. Ei știu doar că a fugit de sărăcie.

Bărbatul recunoaște că a că­lă­to­rit prin mai toate țările Europei, a locuit chiar o perioadă în Italia, Spa­nia și Portugalia, însă nicăieri nu s-a sim­țit ca acasă. Nici un loc nu l-a țintuit așa cum a făcut Bucovina, unde ce­ea ce l-a mirat foarte tare a fost re­lația dintre părinți și copii. „Aici, aceștia își ajută copiii chiar și după ce se căsătoresc și au la rîndul lor copii, îi ajută permanet. Un «fe­no­men» pe care nu l-am mai văzut în nici o țară. Mai peste tot, dacă ai ajuns la facultate, trebuie să-ți gă­sești de lucru, să te poți întreține. Părinții te trimit cu chirie și nu îi mai interesează. În Ro­mânia, tradițiile sea­mă­nă oarecum cu cele din țara mea, exis­tă respectul pentru familie”, spune  Dennis.

Soția, refugiat polonez

Africanul a ajuns în România în anul 2005, cu afaceri, apoi s-a în­dră­gostit. Are 35 de ani și și-a în­tîlnit soția la Muzeul Țăranului Român în București. El era vizitator, ea lu­cra acolo. Cînd a ajuns prima dată în Suceava a îndrăgit atît de mult ora­șul și oameni, încît a decis să nu mai plece. Nunta au făcut-o de două ori, o dată în România, în rochie albă de mireasă, și o dată în Africa, în veș­min­te tradiționale. Alina nu a avut prejudecăți față de el și a ales să-l iubească, indiferent de reacția celor din jur. „Și ce dacă are altă cu­loare, și ce dacă vine din Africa?”. Oa­meni buni se găsesc peste tot și știe că nici familiei din care se trage ea nu i-a fost ușor. În vene, Alina poar­tă sînge de polon, deoarece bunicii ei „au fost refugiați din Cer­nă­uți, pe timpul războiului. Au ve­nit în R­o­mâ­nia fără nimic și au luat-o de la zero.” Așa cum a făcut și De­nnis.

În prezent lucrează la Casa Po­lo­nă din Suceava, traduce documen­te și ține legătura cu cît mai mulți suceveni care împart aceeași soartă. La serviciu vorbesc în limba lor maternă, însă în lume vorbesc ro­mâ­na. Spune că așa nu uită cine e de fapt și își va învăța și copiii, la momentul potrivit. A uimit-o în spe­cial viața femeilor din Africa. Și-a adus acasă zeci de veșminte tra­di­țio­nale, însă nu le poartă. Le dosește în recamier și le arată doar la mu­sa­firi, să vadă și ei cum se îmbracă africancele. „Nimic nu scoate în relief feminitatea, nimic nu le jig­nește religia. Femeile lor trebuie să fie frumoase la chip, pentru a a­tra­ge atenția. De aceea podoabele au un rol pe care noi nu îl înțelegem. Fără cercei și brățări, africancele nu mai sînt femei.”

„Tobele vorbitoare” ale Dennisei

După ce și-a văzut tatăl cîntînd la diferite instrumente muzicale afri­ca­ne, cea mai mare dintre fete a prins gus­tul iar la doar trei ani este cea mai mică artistă a Sucevei. Chitara africană arată altfel pentru ea și poar­tă numele de „kellain”, la fel și cele trei tipuri de tobe la care a învățat să cînte din joacă. „Se numesc – talking drum – adică tobele vorbitoare. Asta în traducere din africană în engleză”, spune încet Denisa. Pen­tru sucevenii obișnuiți cu instrumen­te muzicale moderne, o astfel de pa­siune e mai mult decît interesantă. Părinții se mîndresc cu faptul că Denisa este singurul copil care știe să cînte la astfel de instrumente pe meleagurile Bucovinei, iar uneori cîntă în duet și cu tatăl său. „Îmi pla­ce muzica, mai ales atunci cînd trebuie să cînt la serbări la grădiniță. L-am auzit pe tata cîntînd prin casă, pe la spectacole și am învățat și eu”, spune copila. Pe bunicii de pe par­tea tatălui nu-i știe, au murit cu mult înainte de a se naște ea. Însă, la prima călătorie pe continent afri­can, Denisa a făcut primii pași, iar tatăl nu va uita prea ușor lucrul a­cesta. Mai apoi, cînd a crescut mai mare, a auzit de la părinții ei că aco­lo e o lume unde copii sînt mai triști.

Arta lui este unică în România

Nu a avut probleme de acomo­da­re la grădiniță, fiind prima me­tisă care vorbește moldovenește cu ac­cent. „Copiii îmi spun la gră­di­ni­ță că sînt ca ciocolata”, se amuză micuța, jucîndu-se cu tobele. Pe lîngă mu­zi­că, Denisa știe să picteze, iar une­le dintre ideile ei artistice s-au așezat pe pereții Muzeului de Științe ale Naturii din Suceava, într-o ex­po­zi­ție. Aici, timp de două săptămâni, sucevenii au putut vedea un gen de artă inedit. Peste zece tablouri „pictate” din capace me­talice pe teme de ecologie, avînd ca mesaj salvarea animalelor de la extincție și reciclarea materialelor menajere. „Eu îl ajut pe tata să facă personajele, am venit cu idea broaș­tei țestoase, a di­no­zaurului, însă tot mai mult îmi pla­ce să pictez în cu­loare. Vreau să am și eu o expoziție a mea”, spune en­tuziasmată De­ni­sa. Pînă atunci însă, își uimește co­le­gii și educatorii cu talentul ei mu­zi­cal și spune ca, atunci cînd va fi mai mare, vrea să meargă la o școa­lă de muzică.

Deși a absolvit Facultatea de Management al Afacerilor, de la Universitatea „Fourah Bay Co­l­lege”, din Africa, bărbatul încă nu s-a apucat de nici o afacere. Altceva îl in­te­resează pe Dennis Spaine. Du­pă expoziția de tablouri din ca­pace reciclabile de sticlă, pe care a făcut-o împreună cu fata sa, se pre­gătește pentru o expoziție cu papuci vechi. Pri­mele capace le-a adu­nat acum doi ani de zile, pe timpul în care lu­cra la un bar în Suceava. „I­de­ea mi-a venit atunci cînd am vă­zut cît de co­lorate sînt capacele metali­ce și m-am întrebat dacă nu pot să le folosesc în vreun fel. Genul acesta de artă este unic și aici și în Africa. O să merg să fac o expoziție și aco­lo, tot pe tema reciclării”, spu­ne De­­nnis. Imediat după expoziția des­chi­să la Muzeul de Științe ale Na­turii din Suceava a fost chemat și la Iași, Constanța și București. „Ur­­mă­toa­rea expoziție va fi la fel de inedită. Voi expune papuci vechi. Ni­­meni nu a mai făcut asta pînă acum, deja am început să adun pan­tofi de care oamenii au vrut să se des­coto­ro­seas­că. Dacă vreți să arun­cați pa­pu­cii vechi, aduceți-i la mi­ne, eu am ima­ginație și pot să le dau un rost”, spune mîndru bărbatul.

Cu pensonul la minister

Acesta însă nu vrea să se o­preas­că aici. Un alt proiect de-al său este să deschidă în Suceava un muzeu al operelor de artă făcute din material reciclabile și un club al fanilor pentru reciclare. Speră să atragă suceveni de orice vârstă, însă publicul lui țintă sînt studenții și elevii. „Pentru ei voi organiza în de­cembrie o competiție la toate șco­­lile din oraș. Vor trebui să facă ceva eco, orice, din materiale reciclabile, iar câștigătorul va primi un certificat autentificat de Ministerul Me­diu­lui din România. Acest certificat va fi recunoscut interna­țio­nal”, asi­gură artistul. De prima sa lucrare își amintește ca de o povară, însă ori­ce creație trece și prin durere, chiar dacă la el a fost la propriu. „Pri­mul tablou a fost sirena în­lă­cri­ma­tă, la el am stat două luni. A fost greu, nu știam cum să dau o formă cît mai bună, cum să mînuiesc ca­pa­cele me­talice. Atunci eram peste tot tăiat la degete, de la capace, de­oa­rece trebu­ie întinse cu ciocanul, apoi bătute în cuie. Acum însă pe­trec în jur de do­uă săptămîni la lucrare”.

Este mîndru că, în ceea ce pri­vește arta, se poate manifesta în voie. Știe că dacă ar fi rămas acasă, lumea nu l-ar fi înțeles. În Africa, arta are alte bariere, suferă împreună cu oa­menii de inaniție.

Paula SCÎNTEIANU