De veghe în lanul lumînărilor de ceară

„Mai iese mortul? Nu. Vrei sa-ți iasă și nu ai cum”, spune doamna Maricica în timp ce privește înspre curtea din jurul casei ei. La doi pași vezi numai morminte, cruci și statuiete, iar de mai bine de 20 de ani, bătrîna s-a obișnuit să se trezeas­că cu același tablou în fața ochilor. Locuiește în cimitirul armenesc, slujba ei de zi cu zi este să aibă grijă să „nu le lipsească nimic” celor îngropați acolo, iar ca ea mai este și doamna Olga de la cimitirul evreiesc al Iașului sau Marian Spiridon de la cimitirul Sfîntul Vasile. Numiți „cimitireni” în urmă cu zeci de ani, aceștia primeau o casă și-o masă din partea bisericii în schimbul muncii pentru cimitir. Acum, acești îngrijitori se numesc administratori cu program de opt ore, angajați la stat. Abia la satele mai retrase sau la cimi­tirele de alte confesiuni mai sînt șanse să găsești pe cei care-și duc viața printre morți.

Înconjurat de cimitirul Eter­ni­ta­tea, mica bucată de teren unde sînt adunate locurile de veci ale comuni­tă­ții armenești aduce mai degrabă a o mică grădiniță de acum un veac. Nu le desparte decît un gard de sîrmă amărît, iar de îndată ce-l treci, dispar mormintele înghesuite. Pentru doam­na Maricica, de mai bine de 20 de ani, acest loc a ținut-o în viață, oferindu-i o casă și o slujbă. „Bărbatul meu toc­mai ce se întorsese din București, că a lucrat pe șantierul de la Casa Poporului, a venit într-o zi și m-a a­dus aici, la cimitir. Atunci mi-a spus c-o să ne mutăm în această casă. Aveam un apartament în Tătărași, l-am lăsat băieților, dar noi am venit aici și ne-am apucat de treabă”, po­ves­teș­te bătrîna mutarea care a venit imediat după Revoluție.

Trecutul, scrijelit în piatră

De gîndul c-o să locuiască printre morți nu i-a fost frică, spune ea. Ba din contra, mai degrabă s-a temut de șerpii din iarbă care băteau pînă la ochiurile de geam ale casei bă­trî­nești. „Cînd am ajuns aici, erau niște bălării cu un buruian imens, era atît de mare, galben, de semăna cu trestia și am muncit atunci cu toții ca să facem curat în cimitir. Era ca la ne­buni, o adevărată șerpăraie, eu nici nu pu­team să ies din casă deodată. Mai în­tîi ieșea bărbatu-miu cu un băț, fu­gărea șerpii, iar apoi apăream și eu”, continuă Maricica.

Iarba din curte e înaltă de cîțiva centimetri buni, iar bătrîna a început să cosească deja jumătate din ea, cît să refacă micile cărări către biserică și unele dintre morminte. Își suflecă mînecile lălîi ale puloverului gri și-și trage sufletul, în timp ce-și pune coa­sa lîngă umerii împovărați de cei 77 de ani. „Să vedeți cum este aici, în­flo­resc florile de la morminte, am pus lalele peste tot unde am putut, este foarte frumos, o fac pentru oa­meni, să arate cît mai bine locul”, iar, după spusele ei, sînt foarte mulți oameni – atît din comunitatea armenească, dar și din afară – care vin pe­riodic la cimitir.

Vorbește degajat despre locul din jurul ei și la fiecare doi pași se o­preș­te și-ți înșiră povestea mor­min­te­lor pe care „le-am învățat pe de rost”. „Aici am venit cu soluție și cu șmirghel și am frecat de… uite, acum se cunoaște tot scrisul. Dincolo a că­zut crucea de la o furtună care a fost o dată, însă e atît de grea, că e ne­vo­ie de cîțiva oameni care s-o ridice. Vezi acele morminte acolo, de spui că au crucea din butuci de lemn? Fi­cior-miu le-a făcut”, îmi explica bă­trîna, arătînd cu degetele micuțe pes­te cimitir. Mormintele oamenilor în­stă­riți le recunoști după statuetele ca­re le „păzesc”. Îngerii veghează a­supra unor copii morți prea de­vre­me, iar o statuetă de-a Fecioarei Ma­ria își aruncă privirea asupra unui loc de vecie de la finele secolului al XIX – lea. La cîțiva pași de acestea se găsește și casa în care își duce traiul doamna Maricica. De la feres­trele cu ramele din lemn scorojit vede cine-i intră în cimitir, iar de pe pragul îngust de lemn, o pisică își plimbă mereu coada pe lîngă pi­cio­a­rele bătrînei. „Mai iese mortul? Nu mai iese. Și vrei și nu ai cum. Dacă ne-am obișnuit de vreo 20 de ani, vă dați seama că acum e ușor”, continuă bătrîna. Iar de mutat, glumește ea, nu se va duce decît alături. În ci­mitirul Eternitatea.

Cu ochii-n patru, din vîrful Păcurariului

În celălalt capăt al Iașului, după blocurile tărcate, începe drumul că­tre cimitirul evreiesc. Ferite de murmurul orașului, cele 26 de hectare se întind în liniște, fiind înconjurate de cîteva vile. Prin gratiile porților de fier zeci de perechi de ochi se tre­zesc la viață și urmăresc fiecare zgomot. Scrîșnitul porții îi face pe cîini să se ridice în picioare, iar mî­rî­i­tu­rile se aud din ce în ce mai puternic. „Vlăduț, pleacă de aici!”, spune răstit, doamna Olga, administratorul locului. Nu mai știe cîți sînt exact, dar numai în preajma casei cimitirului vreo 15 își plimbă cozile, iar prin iarba din jurul mormintelor mișună probabil încă pe atîția. „Sînt cîțiva, ei păzesc cimitirul acum, înainte ve­neau de la Poliția Comunitară, dar au spus apoi că nu mai au bani. Îi am pe cîinii care au grijă aici”, continuă bătrîna tunsă băiețește.

A ajuns să aibă grijă de locurile de veci pe timpul lui Ceaușescu, în 1981, după ce a fost dată afară de la Operă. „Eram cîntăreață acolo, iar Ceaușescu, țin minte, a spus să nu mai intre decît cei care au Cons­er­va­to­rul, iar eu făcusem Școala de Artă Populară”, povește Olga. La cimitirul evreiesc venea înainte pentru tatăl ei, care lucra aici, iar cum „la Con­ser­va­tor nu puteam intra decît cu bani mulți și cu pile, am rămas fără serviciu”. Astfel, și-a lăsat vocea deoparte pen­tru postul de administrator. După 1990 nici nu a mai putut să cînte din nou, nu a mai făcut vocalize, iar talentul de soprană dramatică s-a stins prin­tre vălătucii fumului de țigară.

Frica de morți, fantome sau stri­goi nu a avut-o niciodată, lînga casa în care a crescut se afla cimitirul Sfîn­ta Treime și, în plus „a murit și sa­lut… cine să se mai întoarcă?”, spu­ne ea. Din contra, aici e locul unde și-a găsit liniștea. „Eu am avut o de­cep­ție mare în căsătorie, era un tîm­pit. Am stat doi ani de zile cu el și pa­tru ani a durat divorțul, două am dat, m-a refuzat. Mă urmărea peste tot, iar la început nu lucram aici. Da­că ieșeam în oraș, apărea deodată, nu puteam să mă văd cu cineva, cu un băiat. Ăsta a fost locul unde m-am liniștit”, mărturisește doamna Olga.

Arbore genealogic, cu rădăcini în cimitir

Simți în vocea groasă inflexiunile de cum vorbește despre trecutul ei, și, din reflex, își mîngie mărgelele strălucitoare de la gît. Cîte una pentru fiecare amintire de­pă­na­tă. Anii au trecut foarte repede pentru bătrînă. Și-a amenajat o cameră pro­vi­zorie în care stă, iar în timpul verii rămîne adeseori peste noapte. Pro­ble­me nu a avut decît de două ori. Una s-a pe­trecut în 1985, cînd un grup de studenți arabi au distrus niște mor­minte, capela și camera mortuară. „Au profanat vreo 20 de morminte atunci, dar le-au ales pe alea mai oa­cheșe, din granit. Primul lucru pe ca­re l-au făcut a fost să spargă capela, crezînd că o să descopere ceva de va­loare pe atunci, dar nu au găsit. Au distrus candelabrul și geamu­rile. Tatăl meu a fost deștept atunci, că nu a ieșit afară, că s-ar fi trezit cu ceva în cap”, își amintește femeia. Ce­lă­lalt episod s-a întîmplat prin anii ’90, cînd niște „puști” au vrut ei să vandalizeze cîteva morminte.

Unul dintre motivele care a fă­cut-o să rămînă în cimitir a fost posibilitatea de a-i ajuta pe oa­meni în a-și regăsi rudele care erau îngropate acolo. „Îmi place foar­te mult să ajut oamenii. Sînt unii ca­re vin din Is­rael, după 20, 30 de ani, îi duc la mor­mîn­tul pe care-l căutau, și cînd ajung acolo vezi o chestie de suflet. Nu știu dacă se poate explica acest moment”, mărturisește Olga. După 30 de ani, nu îi mai este greu să gă­sească un anume mormînt.

În același timp, nefiind alte persoane care să lucreze alături de ea, mormintele toate sînt greu de în­tre­ți­nut și, pentru cele care nu mai au urmași în viață, timpul este singurul care mai are grija lor, cele mai vechi datînd chiar de prin secolul al XVIII – lea. „Mă atașez de un lucru și îmi vine foarte greu să îl văd așa, parcă mi-e mie rău cînd văd mizeria”. Re­grete tot are, „am fost o fraieră”, își spune și se gîndește la sora ei care a chemat-o să se mute în Israel. Aprin­de o țigară, suflîndu-și resemnarea prin fumul tutunului, însă „nu am ști­ut ce vremuri vor veni”.

Loc de veci pentru 100 de ani

La cimitirul ortodox Sfîntul Va­sile, Marian Spiridon a devenit un angajat al statului, cu tot cu program pînă la patru și aceleași reduceri sa­la­riale aplicate anul trecut. De la „case pentru vii, am trecut la case pentru morți”, spune Marian, ad­mi­nis­tratorul locului. Înainte de 1993 a lucrat la Fondul Locativ al Iașului, iar din 1993 a început număratul cru­cilor, mai întîi la cimitirul Eter­ni­ta­tea, din Tătărași, ca acum să aibă grijă de cele opt hectare cu ale lui 11.000 de locuri, de la Sfîntul Va­sile. Din biroul mic, unde lucrează alături de două doamne, munca prin­tre morți nu-i cu nimic deosebit față de restul meseriilor. „Nu e li­niște aici, e destul de multă treabă. Tre­bu­ie să fie făcută evidența scriptică acum, iar fiecare mormînt este băgat în cal­culator. Avem surprize uneori, scoa­tem morți din 1920, dar care nu apă­reau nicăieri înainte”, povestește Ma­rian. Aici, munca se petrece și la birou, printre schițele și planurile ci­mi­tirului, avînd grijă de în­mor­mîn­tă­rile zilnice, în general, cam trei pe zi. Iar cum locuri libere nu mai sînt din 1990, acum se ocupă de elibera­rea și ordonarea mormintelor foar­te vechi. „Regulamentul era de la 1875, iar înainte locurile de vechi se dă­deau pentru o sută de ani, acum s-a schimbat. Cumperi un loc și îl ai pentru totdeauna, te costă 600 de lei”, socotește Marian.

***

„Aici, pe oameni îi cunoști nu­mai după ce crucea din piatră care le stă de veghe deasupra capului. Nu le poți face nimic, iar cei care-l aduc aici, sînt în plină suferință. Nu-i loc de veselie, însă reușești să vezi altfel viața, după ce adormi cu moartea-n fața ochilor”, asta îi spusese bunicul meu mamei, la aflarea veștii că o mă­­tușă le-a murit. Pentru cimitireni, pre­zența morții le dă mai multă vla­gă.

George GURESCU