Din însemnările unui jurnalist frustrat

Citind ediția aniversară din „Opi­nia” și mai ales interviurile cu vechii „opiniști”, m-a încercat și pe mine nostalgia vremurilor de altădată. De altfel, atunci cînd sînt complet de­za­mă­gită de textele mele actuale iau la răs­foit arhiva de „Opinii” și adesea am impresia că unele texte care îmi poartă semnătura par scrise de o mî­nă străină. Știu că generația absolven­ți­lor de jurnalism de la Iași se vede alt­fel de acolo și, cu părere de rău că „sparg gașca”, aș vrea să vă înfățișez o altă față a presei centrale.

Chiar dacă mulți dintre noi și-au găsit repede un loc în redacțiile mari­lor ziare, grație în mare parte renumelui „Opiniei studențești” și a textelor scrise în timpul perioadei de prac­tică, sîntem cu toții (eu una nu cu­nosc excepții!) niște inadaptați. Au fost de ajuns trei-patru ani de zile pen­tru a ne scădea elanul inițial sub cota de avarie. Am dat aici de superiori pentru care noțiunea de muncă pe teren înseamnă pierdere de timp. Am dat peste liste de „clienți” pe care nu trebuie să îi supărăm atunci cînd scriem un articol.

Am ajuns să scriem știri comandate care ascund publicitate mascată și „articole de susținere” care atrag au­tomat pe pagina din dreapta o ma­che­tă de publicitate. Am dat peste jur­naliști mîncăi, ce se reped la bufetul rece și la punga cu cadouri, înain­te de a se încheia conferința de pre­să. Am dat peste firme de publici­ta­te care pasează în redacție jobul unei echi­pe de copywriter-i: „avem o cam­­panie care trebuie să se învîrtă în jurul ideii de lămîie! Puteți veni cu niște idei de articole???” și mai nou, am dat peste o nouă specie de gazetari care sînt peste tot și le știu pe toate: bloggerii.

Tot mai des, atunci cînd mergem la un interviu, sîntem priviți cu sus­pi­­ciune și personajele articolelor noas­tre își cer dreptul de a da BT (n.r.: bun de tipar) pe ce scriem des­pre ele. Multe dintre ele au mo­ti­ve în­temeiate! Noțiunea de deontologie și conflict de interese au fost de mult în­gropate și nu durează mult pînă arun­căm la coș principiile sănătoase în­vățate pe băncile școlii. Tot ce pă­rea scandalos și lipsit de verticalitate ajunge să fie normalitate.

Nu ocupăm funcții importante în ie­rarhie, iar atunci cînd o vom face, vom fi prea spălați pe creier ca să mai schimbăm ceva. Ne spunem frus­tră­ri­le la o sticlă de bere (pentru că mai mult nu ne permitem – o altă rea­litate a pre­sei actuale: salariile mi­zere) și cău­tăm metode de eva­da­re, în timp ce de pe buzele noastre zboară adesea fra­za: „aș face orice, dar să nu mai aud de presă!”

Nu e de mirare că ne agățăm cu nostagie de amintirea nopților petrecute pe tastatura tocită de la „Opi­nia”, acolo unde singura am­bi­ție care ne mîna era aceea de a scrie texte de ca­litate, cu structură, subiect și per­so­­naje puternice. Așa că bucurați-vă cît mai puteți de libertate!

V-o spune cineva care a nimerit într-una din cele mai civilizate re­dac­ții din capitală.

Alina BĂISAN