Azilul din bordel

„Ar trebui să recunoști tot! O să primești mai puțin”, i-a spus unul dintre polițiști, dar Maria tăcea încăpățînată. „Ești o babă nebună care s-a apucat de prostii. Eu ți-am spus de-atîtea ori să te retragi” i-a zis fiică-sa înainte s-a­jun­gă la Tribunal Brăilei, iar acum femeia se gîndea că nu-i cu nimic vinovată. Ea nu s-a îmbo­gățit deloc. Nici pe vremea lui Ceaușescu, nici dup-aceea. Dimpotrivă. Îi era doar puțin scîrbă că taman foștii clienți o băgau la închisoare pentru proxe­netism. În sinea ei, i se părea chiar că s-a jertfit într-un fel. Doar fetele ei erau să­ra­ce, fără școa­lă, cu tați sau bărbați care le băteau și le tri­miteau în stradă ori­cum. Ea le aducea la adă­post și nici măcar nu le lua alți bani, în afară de chirie.

În ziua aceea ploua. O femeie pli­nuță și blondă stătea ghemuită pe o bordură cu-o sticlă în mînă. Abia bî­i­gu­ia românește. Era rusoică și n-avea unde să meargă, iar Maria știa să va­dă de la o poștă cînd o femeie era în­gro­zi­tă de ziua de mîine. Pe-atunci stătea încă-n Vidin, într-un apartament să­ră­căcios, dar împărțit în trei camere.  După părerea ei, Brăila nu simțise prea tare comunismul, după cum nu sim­ți­se prea tare nici revoluția. Se obiș­nu­ise și ea, la fel ca alții să trăiască într-un soi de stat în stat, unde existau doar cei care „patronau peste unele car­ti­e­re și cei de la poliție, în caz că nu erau aceiași”, îmi spune femeia de a­proa­pe 60 de ani, cu pielea zbîrcită și-n­tu­ne­ca­tă. E așa de plăpîndă și uscată, cu baticul verde făcut turban, încît îți pa­re că a plecat din lumea asta demult și dacă ai sufla mai tare asupra ei, s-ar face o movilă de praf. „Eu n-am ni­mic de ascuns”, îmi spune în timp ce deschide un pachet de țigări bul­gă­rești. Nu întreabă nimic. Nu vrea să știe de unde ești sau ce cauți în Pra­por­gescu, satul aflat la trei kilometri de oraș, unde s-a mutat cînd a ieșit din închisoare.

Mărturie despre nimic

N-o interesează cum de-ai aflat de ea. „N-am nimic de ascuns. Și nu mi-e rușine. Pot vorbi despre-orice, fi­in­d­că nu știu nimic”. Bobiță schelălăie la picioarele ei și-i sare în brațe. Maria îi dă o palmă și cățelușa saltă direct spre mijlocul holului unde pisicile de-a­bia ce se tolăniseră. Lecția asta, să sus­țină cu ochii larg deschiși că va spune tot, dar să nu zică nimic a învățat-o atunci, la Poliție. Apoi, în închisoare, s-a du­mi­rit pe deplin că oamenii vor să crea­dă că li se va arăta totul, iar dacă-i con­vinge de asta, atunci ei vor uita s-o mai întrebe ceva.

„Tu ții de pomană apartamentul ace­la. Bărbatul ți-a murit. Nu mă pri­mești să stau la tine-n chirie vreo cî­te­va luni?” a-ntrebat-o Paula, iar Ma­ria a încuviințat. Numai că Paula a venit însoțită de Nuța, iar Maria le-a auzit din hol cum femeile șușoteau la cafea despre tarife și clienți. Paula mun­cea, la fel ca ea, într-o alimenta­ră. Era o femeie năpădită încă de-atunci de poveri. „Știam că bărbatu-su n-o lasă să mai vină acasă. Fuma ca un turc și la 30 de ani cîți avea, îi lipseau vreo cinci dinți. Mi s-a făcut milă de ea și-am primit-o. Pe Nuța n-o știam. Era mai tînără și mi-a spus că fugise de-acasă, fiindcă părinții ei o știau la facultate, în București. N-a intrat să­ra­ca, dar n-o avut curaj să le spună” mor­măie mecanic Maria, de parc-ar bu­chi­si o poveste scrisă cu litere prea mici.

„Asta-i tot ce știu. În rest, o fost numai treaba lor. Eu atît știu.” Dar Paula se lăuda că șeful Poliției o iu­beș­te și-i repeta Nuței să nu se teamă de nimic. E-adevărat că șeful Poliției nu era chiar șef, ci numai inspector. „N-am mai văzut-o niciodată pe Pa­u­la, după ce-am ieșit din închisoare. Nimic nu mai știu despre ea”, se gră­bește să-mi spună. Atîta doar că pe masă stă acoperită de praf o fo­to­gra­fie cu o femeie grasă și blondă, trecută de 50 de ani, cu tîmpla lipită de fruntea unui bărbat grizonant. Dacă ștergi pra­ful, îi vezi buzele roșii încercuite cu ne­gru și ochii scufundați într-un sclipici portocaliu. „Trebuia să vii și tu, fato!” scrie pe spate. „A plecat în Italia imediat ce m-o băgat pe mine la zdup. A­cum are trei copii cu bărbatul ăsta și face tot asta, dar acolo-i merge mai bine” îmi spune Maria. Paula îi scri­e aproape în fiecare lună, așa ca pe vremuri, prin scrisori. Îmi spune că nici de Nuța nu mai știe nimic. Se întîl­nesc doar la piață, unde mai vînd amîn­do­uă, la tarabe apropiate. „Dar nu vorbim. Nu vorbim nimic. S-a îngrășat și ea și s-o măritat cu-n țigan de prin Galați. Vinde la piață numai așa, ca să mai iasă din casă și să rîdă la oameni.” Asta era pofta Nuței dintotdeauna. Să se uite fix la bărbați și-apoi să zîm­beas­că larg, să pufnească în rîs și să-n­tre­be: „Haide, spune repede ce dorești!”  Cum necum, așa reușea să-i vrăjească pe toți. „M-a-ntrebat odată dacă nu mai deschidem afacerea. Dar ea n-avea vo­ie. Cică așa-i legea țigănească.”

Adăpostul de noapte

Fetele nu stăteau mult în singura cameră liberă din blocul nr. 11, din Vidin. Una dintre camere era a Ma­ri­ei, cealaltă, a Nuței și-a Paulei. În sufragerie veneau cele trei-cinci fete care înnoptau acolo vreo două săp­tă­mîni, pînă-și închipuiau că s-au făcut bine și se-avîntau din nou să stea pe pi­cio­a­re­le lor. Cînd venea vreun client, strîn­geau repede saltelele înșirate pe jos și se-adunau în bucătărie, unde Maria le făcea o cafea tare, un ceai negru și le prăjea alune. „Nu le cunoșteam. Ha­bar n-aveam cine sînt”, îmi spune fe­me­ia. E-adevărat că fetele plecau nu­mai ca să se-ntoarcă dezamăgite, din nou cu cearcăne și vînătăi împletite pe mîini și pe spate.

„Aveam de toate, cum să n-a­vem!”, zîmbește Maria pen­tru prima oară și fumul i se ridică prin­tre gene, îi face ochii stralucitori și-i a­coperă ridurile. „Pe vremea comuniștilor era chiar mai bine. Nu lipsea nimic, fiindcă oa­me­nii care veneau de pe vapoare, nu căl­cau pragul cu mîna goală. Doam­ne, cîte cutii de bomboane de ciocolată se adunau. Cîte fructe și cîte vinuri! Pentru ele, era ca și cum ar fi ajuns în lumea minunilor! Mai ales că eu le lăsam toți banii lor. Luam doar 10% și bani de chirie. Ele, Paula și Nuța, le mai cereau, dar nu întotdeauna! Nu­mai cînd voia Domnu’ să îi plătim pen­­tru protecție. Dar era om cuminte și nu cerea mereu. Așa, o dată la vreo cî­te­va luni. În rest, cîte o scurtă pe săp­tă­mî­nă. Îi plăcea să stea de vorbă cu ele și venea mereu ori cu-o păstrămioară de vînat, ori cu vreun vin sau vreo sticlă, așa, simbolic.”

Odată cu venirea celor două fe­mei, Maria a înțeles repede că sufrageria ei avea să devină un adăpost perfect. „Eu n-am vrut să le cunosc, fiindcă știam că-i mai bine s-o las pe Paula să se ocupe de asta, că făcea asta de mai demult și se pricepea. Oricum, ele ve­neau fără să le cheme cineva, c-aflau. La noi era cam singurul loc complet sigur, fiindcă Poliția era de acord, că iubitul Paulei o proteja și-aveam și protecția lu’ Domnu’. Nu se-atingea nimeni de ele, nici derbedeii, nici po­li­țaii. Dacă se lua careva de vreuna, spuneau numai că-s «fete de Vidin» și imediat erau lăsate în pace”. Femeia își strînge mîinile cu venele albastre umflate ca niște nervuri pe sub pielea subțire și-ntunecată.

După Revoluție, în sufrageria ei au început să se-adune cele gonite de coșmaruri. Nici măcar frumoase nu mai erau. „Nu mai știu cum le chea­mă. Eu nu voiam să stau cu ele. Le fă­ceam un ceai și le dădeam o votcă și-atît. Nu le-am cunoscut. Virginica, de exemplu, era o țigancă marunțică. Îi lipseau două degete că șatra ei a prin­s-o cu-n băiat român și-a alungat-o. Abia știa să citească și-avea buza spartă cînd a ajuns. Se mai uita și cruciș, da’ toți aproape o cereau pe ea”, își amintește totuși Maria de „ne­cunoscutele” care i-au călcat pra­gul. Pe rusoaica din ploaie a găsit-o cînd voia să se omoare. Venise în Ro­mâ­nia, „să trăiască-n democrație. Soțul ei era de pe-undeva din Rusia și-o vizita ca s-aducă niște droguri. Da’ pe el l-o prins și-acuma ar fi trebuit s-o prindă și pe ea și s-o expatrieze.”

În spatele ușii interzise

Cînd veneau polițiștii „să ceară bi­rul, nici nu ne uitam la ei. Erau niște nesimțiți, puși numai pe înșelat! Zi­ceau că-s procurori sau comisari, sau locotenei, cînd ei erau numai niște amă­rîți de la Rutieră! Scuipam pe ei și-i dădeam afară așa, după ce-și des­fă­ceau cureaua! Să se-nvețe minte. La început îi lăsam, da’ niciodată nu voiau să plătească și erau niște brute! Pînă la urmă, am pus interdicție: po­li­țiștii să n-aibă voie să le ia pe fete din apartament. Ca le luau pentr-o oră, să meargă nu știu unde, la vreo pă­du­re, și le-aduceau după șase, șapte ore, morți de beți. Tot timpul sărmanele a­veau vînătăi și erau speriate cînd se-ntorceau. Dar nu le-a mers mult.”

Vor­bele i se fac mai puternice și fața ei împietrită se transformă pentru cîteva momente. „Nu erau prețuri mari. 50.000 una scurtă, după Revoluție. Nu făceau asta ca s-aibă ce mînca. Aveau și-acasă ce mînca. Dar fugeau de bătaie. Cînd ajungeau aicea, se ru­peau de toată viață lor dinainte. Începeau să citească, să meargă la doctor. În sfîrșit, deveneau si ele femei normale”. Numai că nu dura mult. Ma­ria se certa de fiecare dată cu fiică-sa pen­tru „afacerea asta”. Ea nu înțelegea „de ce las eu să intre toate rebuturile – așa le zicea – fără dinți, chioare sau gîn­ga­ve. Că era una care se bîlbîia. Da’ se bîlbîia fiindca trecuse-n copilărie printr-un șoc. «Or să te prindă si nici n-o să te creadă că-aicea-i bordel. Or să zică că vrei să le furi organele, o să vezi!» așa îmi spunea și ea și Paula”, iar Maria se face iarăși de piatră.

Fetele se întorceau cuminți, cum fac de obicei obidiții, la primii lor că­lăi. Mai întîi voiau să le-aducă bani celor de-acasă. Apoi băteau la ușa Mariei din nou, bătute și plînse. Iar se-ntorceau fiindcă voiau să le-arate rubedeniilor că pot trăi și fără ele, dar după încă vreo cîteva săptămîni, iarăși ajugeau în sufrageria Mariei. Ea nu le oprea. Le lăsa să găsească saltelele cu cearșafuri curate și ciocolată aruncată la întîmplare. Nici una dintre ele nu s-ar fi dus la vreun „pește sau în Italia ori Spania. Știau ce li se-n­tîm­plă fetelor ălora. Erau în siguranță aici. Aveau grijă să nu intre pe vreun alt teritoriu, să nu se ciocnească de al­te­le, ca să nu facă probleme și-atît. Că erau o grămadă. Cele mai scumpe erau la port. Da’ alea erau rele. Săreau la bă­ta­ie, n-așteptau să vină peștele să le curețe locul”.

Rugina de pe gratii

Numai că iubitul Paulei a fost îm­pușcat. „Ei au spus că-i un accident, da’ l-o împușcat unul, care-avea rîcă pe el, de la niște mărfuri pe care i le-o con­fiscat. Atunci, Paula o spus tot la Po­liție și-o fugit în Italia. M-am trezit de­odată cu doi polițiști pe care nu-i cu­noșteam, la ușă. Au întrebat de Nuța. Eu mi-am dat seama numaidecît!” Ma­ria vorbește din nou mecanic și linci­reș­te o cafea rece. „Eu n-am făcut nici un ban din asta. Ce treabă aveam? De ce nu le-o luat pe ele? Am făcut re­curs la Galați, da’ n-o fost chip! Am primit opt ani și patru luni. Culmea, că fiu-miu intrase și el în închisoare că vîn­du­se niște mașini furate prin Italia. S-o întors în casă cînd m-au eliberat. De asta am și vîndut și m-am mutat la ța­ră. Să-i dau banii lui, să-și ia o garso­nie­ră și să muncească pe-aici”.

Oa­menii din sat nu știu de unde vine. Atît doar că e cea mai măruntă femeie de la ei, care taie singură lem­ne, face negustorie și-njură ca un birjar dacă i te împotrivești. „Dar eu am învățat în închisoare că cel mai bine e să n-ai treabă cu nimeni. Că dacă îți cauți de lucru, ți se dă. Eu nu m-am certat nici măcar o singură dată cu vre­una dintre femei. Colega mea de cameră își omorîse soțul. Era o săr­mană care se certa și-amenința pe toa­tă lumea. Da’ mie, dacă nu mi-am că­u­tat de treabă cu ea, nu mi-o făcut și nu mi-o spus nimic. Și nici cu gardienii nu m-am certat”. După doi ani, au eliberat-o pentru bună purtare. A­cum, la 58 de ani, nu vorbește cu ni­meni, dar întîmpină pe oricine cu: „Sigur! Spuneți! V-ascult!” N-a vrut să mai știe nici de fetele ei „pe care le-am uitat fiindcă n-am știut niciodată de ele”.

Îi este aproape rușine pentru orgoliul de-a crede că poți face un bi­ne cuiva. „N-am vrut s-ajut pe ni­meni! Pur și simplu făceam și eu mai ni­mic”, se repede Maria și mototolește pa­che­tul de țigări.

Oana OLARIU